6 iulie 2014

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (I)



CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea a II-a

Tricolorul :

România traversează perioada integrării în Uniunea Europeană. Ştim cu toţii aceasta. Şi mai ştim de unde am plecat, la data aderării, 1 ianuarie 2007: de la o societate românească nepregătită, din păcate, pentru aderare. Iar acum, după ce am intrat în UE, încercăm să peticim un sac găurit şi să dregem o ciorbă reîncălzită… Să revedem împreună, în cele ce urmează, principalele etape parcurse de România, în anii 1993-2006, în relaţia cu instituţiile europene.

La 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul de Asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). În iunie 1995, România a prezentat cererea oficială de aderare la UE (asupra căreia Comisia Europeană a exprimat un punct de vedere abia în iulie 1997). În noiembrie 1998, tot dinspre Executivul european a venit şi primul Raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor cu ţara noastră (alături de alte 6 state candidate).

Procesul de negociere a aderării a fost lansat, în mod oficial, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale România-UE, din februarie 2000. În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga a exprimat sprijinul pentru obiectivul aderării României la Uniune în 2007, iar Consiliul European de la Salonic a manifestat, în iunie 2003, susţinerea pentru încheierea în 2004 a negocierilor de aderare a României. În decembrie 2003, Consiliul European de la Bruxelles a stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeană (reconfirmat, în iunie 2004, de Consiliul European de la Bruxelles): finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cît mai curînd posibil în 2005 şi aderarea efectivă la UE în ianuarie 2007.

În octombrie 2004, Comisia Europeană a prezentat Raportul anual pentru România, dar şi Documentul de Strategie privind perspectivele procesului de extindere. În ambele era evidenţiat sprijinul ferm al Comisiei pentru încheierea, pînă la sfîrşitul anului respectiv, a negocierilor de aderare cu România şi Bulgaria. Ceea ce s-a şi întîmplat, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles (16-17 decembrie 2004).

O decizie istorică a Parlamentului European în privinţa unei noi extinderi a graniţelor Uniunii datează din 13 aprilie 2005 – este vorba despre acordarea „avizului conform” pentru aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Am avut onoarea să fac parte din delegaţia parlamentară română care, în zilele dinaintea votului, a făcut lobby pe lîngă euro-deputaţi în favoarea ţării noastre. Cei care au alcătuit „desantul” românesc s-au descurcat, toţi, foarte bine. Totuşi, am avut ceva emoţii privind verdictul care urma să fie dat de Parlamentul European. Iată cum s-au desfăşurat evenimentele. În după-amiaza zilei precedente (marţi, 12 aprilie), am asistat la dezbaterile aprinse din Legislativul European referitoare la aderarea Bulgariei şi, mai ales, a României la UE.

Discuţiile s-au purtat într-o sală dezolant de goală (doar cîteva zeci de euro-parlamentari au onorat cu prezenţa lor acest moment atît de important!), timp de 2 ore şi jumătate. Am răsuflat uşuraţi constatînd că, din cei aproximativ 30 de vorbitori, numai 4 sau 5 s-au pronunţat contra semnării Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană. Cei mai devotaţi apărători ai cauzei româneşti au fost domnii Moscovici (raportorul pentru ţara noastră), Schmitt (reprezentantul Consiliului European) şi Rehn (comisarul european pentru Extindere). Înaintea votului de miercuri au fost lansate două propuneri de amînare a aderării, dar, din fericire, ambele au căzut la vot: şi cea valabilă pentru amîndouă ţările, şi cea referitoare doar la România. Pentru aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană au votat 522 de parlamentari, înregistrîndu-se şi 70 de voturi contra şi 69 de abţineri.

De asemenea, Parlamentul European a votat cu o majoritate largă (497 de voturi pentru, 93 voturi contra, 71 de abţineri) în favoarea aderării României la Uniunea Europeană. În ciuda acestui scor confortabil, a fost o victorie chinuită, întrucît eventuala neîndeplinire, de către ţara noastră, în următorul interval de timp, a obligaţiilor asumate ar fi putut atrage activarea clauzelor de salvgardare. Deşi Tratatul de Aderare a României şi Bulgariei la UE a fost, totuşi, semnat, la Luxemburg, la 25 aprilie 2005 – în acea perioadă, România era percepută ca o povară pentru Europa, iar venirea ei ca o „intrare în cîrje” (de fapt, nici pînă în prezent lucrurile nu s-au schimbat în mod semnificativ).

Următoarele dezbateri furtunoase cu privire la ţara noastră au avut loc în toamna anului 2005. La sfîrşitul lunii septembrie, cei 35 de euro-observatori români (printre care şi subsemnatul) şi-au intrat în rol la Bruxelles şi Strasbourg, aşa că informaţiile prezentate în continuare sînt „la prima mînă”. Astfel, luni, 24 octombrie, în Parlamentul European, prima (dar şi cea mai acidă!) declaraţie politică a fost cea a d-nei Mairead McGuiness, din Irlanda, care a atacat dur autorităţile române, pentru dezinteresul manifestat faţă de soarta persoanelor cu dizabilităţi (chestiune pentru care, de altfel, Statul Român a fost pus pe coji de nuci, în repetate rînduri, de către Comisia Europeană, în Rapoartele de Monitorizare).

Iată textul alocuţiunii d-nei McGuiness: „Domnule preşedinte, aş dori să aduc în atenţia acestei Camere (Parlamentul European – n.r.) ce am aflat în timpul unei deplasări pe care am efectuat-o în România, pentru a cerceta care este situaţia copiilor şi adolescenţilor cu handicap instituţionalizaţi. În acest domeniu, Uniunea Europeană ar trebui să forţeze România să accelereze procesul de reformă. De exemplu, numai anul trecut 4.600 de copii au fost abandonaţi în maternităţi. Unii şi-au (re)găsit familia, dar mulţi au rămas, încă, acolo. Am văzut un copilaş de 1 an şi jumătate, care nu a ieşit niciodată din maternitate. Nu aceasta vrem să vedem.

Avem nevoie, în România, de plasament familial de urgenţă, iar Uniunea Europeană trebuie să forţeze atingerea acestui obiectiv. În legătură cu tratamentul instituţional al persoanelor adulte cu handicap, am vizitat o unitate unde 450 de oameni trăiau în condiţii oribile, inacceptabile pentru noi, cei din Uniunea Europeană. S-au făcut unele progrese, dar s-ar putea mai mult, dacă am intensifica presiunea asupra autorităţilor române. Vă solicit, tuturor, să facem asta”. Un duş rece pentru Puterea de la Bucureşti, administrat chiar de o reprezentantă a PPE – cel mai important grup politic european…

A doua zi (marţi, 25 octombrie), am ascultat discursurile rostite de parlamentarii europeni, pe marginea Raportului de Monitorizare pentru România (prezentat de comisarul european pentru Extindere, Ollie Rehn). Fără doar şi poate, euro-deputaţii au fost (şi au rămas!) bine informaţi în legătură cu adevăratele realităţi româneşti. Foarte dur a fost, de exemplu, ecologistul Joost Lagendijk, care declara, exasperat: „Am dat un cec în alb noilor guvernanţi români şi bulgari (veniţi la Putere în toamna anului 2004 – n.r.), dar acum vedem exact aceeaşi imagine ca în 2004!”.

Un alt deputat din tabăra „verzilor”, Milan Horacek, se arăta foarte sceptic în legătură cu aderarea ţării noastre la 1 ianuarie 2007: „Nu e de ajuns să semnezi hîrtii, ci trebuie să acţionezi concret pentru rezolvarea problemelor!”. Salvatore Tatarella (Uniunea pentru Europa Naţiunilor) constata că există o majoritate confortabilă în favoarea primirii României şi Bulgariei, dar, în acelaşi timp, o serie de criterii trebuiau îndeplinite – altfel, Uniunea Europeană ar fi fost nevoită să amîne integrarea cu cel puţin 1 an. Bastiaan Belder (Grupul pentru Independenţă şi Democraţie) trecea în revistă o serie de domenii pentru care era posibilă activarea clauzei de salvgardare, amintind, între altele, de nesecurizarea frontierelor româneşti (inclusiv cele de la Marea Neagră).

De asemenea, el afirma, răspicat, că lupta anti-corupţie era politizată şi, din acest motiv, afecta activitatea Guvernului. Un alt reprezentant al grupului politic respectiv, Roger Knapman, vorbea despre donaţiile făcute de indianul Mittal pentru campaniile electorale ale premierului Tony Blair, în schimbul lobby-ului prestat de acesta din urmă, pe lîngă autorităţile din România, în favoarea noului patron de la Sidex Galaţi, Tepro Iaşi, Siderurgica Hunedoara şi Petrotub Roman. Mai mulţi euro-parlamentari neafiliaţi (Andreas Molzer, Koenraad Dillen, Jan Tadeusz Masiel) s-au referit la corupţia endemică din România, la structurile crimei organizate (care paralizează întreaga societate), precum şi la sărăcia cruntă în care trăieşte o mare parte din populaţie. (Va urma)

Postări populare