30 mai 2014

Diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc



Doxologia :

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului.


Gherla, februarie 1963

Îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.

(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.)

Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul batjocurei.

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de belele, necazuri, complicate neajunsuri. În categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. În loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. Într-o parte: duşmănii şi violenţe. În cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării.

Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 199-200)

24 mai 2014

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop
Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop



Să fiu, cică, bun şi-nţelegător, când mă confrunt
Cu vrun amărât de prostănac mărunt,
Să mă comport ca un venerabil cu verbul blajin
Şi cu netotul timid şi cu agresivul cretin,
Ca să dau liotei de rataţi poveţe şi sfaturi
Şcolind nişte rahaţi despre rahaturi,
Ba, pe-ndelete să-i şi explic
Te-miri-cărui lamentabil limbric.

Nu-s defel dumirit în ce nobil scop
Ar trebui să alfabetizez un pitecantrop,
Ori să destăinui cutărui gură-de-petice
Tainele şi arcanele îndeletnicirii poetice,
Dându-i certificat de magistru-n arte
Şi-asigurându-l pe-agramat că-i tobă de carte,
Că pute de talent gregar, ba că chiar
I s-au repartizat chemare şi har
Şi că, dimpreună cu el, poponarii, ţaţele, nenii
Au loc rezervat între genii,
Care-abia ce-aşteaptă şi ele
Să se-mbete cu damf de manele.

Ne-am pierdut minţile cu toţii ?
Calificăm în artă guşatii, tămâiem idioţii ?
Nu zgândăriţi, domnilor, tâmpiţii,
Că ignarii-s prolifici: stârpiţi-i !

Oricum, eu - neavând stofă de Pestalozzi * -
Numaidecât
Le şi dau peste rât.
  
*Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) pedagog elveţian, discipol al ilustrului scriitor şi filosof Jean-Jacques Rousseau (1712-1778).


(poezie de Romulus Vulpescu)

10 mai 2014

"Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?"




Paul Everac, despre establişmentul cultural. Texte care revin în actualitate, de când cu decorarea "intelectualilor lui Băsescu".

Oamenii Măriei Sale

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.

Postări populare