Cum am rămas fără țară

Evită colapsul:

Cum am ramas fara tara cautand Tara de Nicaieri si am ajuns in Tara celor fara de tara.

Totul a a inceput imediat dupa ce am gustat libertatea. Eram toti foarte tineri si doream sa facem multe. Atunci a venit strainul fara de tara, despre care se spunea ca este cel mai destept om de pe pamant si ne poate invata ce sa facem.

Strainul fara de tara a pasit apasat de parca era la el acasa. Mergand, el calca direct pe brazde fara mila, intra in altare fara sa se inchine, ne privea sfidator cu ochii aceia plini de intuneric.

Noi l-am intrebat multe despre cum sa facem ca pamantul sa nu ne mai rodeasca spini. El ne-a spus ca nu asta trebuie sa cautam acum ca suntem liberi. Trebuie sa nu ne mai lasam inlantuiti de nicio grija, trebuie sa ne lasam moale in bratele visului. Trebuie sa mergem spre Tara de Nicaieri, unde pamantul nu rodeste spini pentru ca nu sunt spini, acolo totul este asa cum iti doresti, acolo toti oamenii sunt dumnezei, trebuie doar sa-si doreasca ceva si acea dorinta se implineste.

Si noi toti am spus: O! Cata intelepciune are strainul fara de tara.

Apoi, l-am intrebat incotro se afla Tara de Nicaieri. El ne-a spus sa tinem pe drumul spre Apus, unde s-a nascut intunericul si cand ajungem la Tara unde binelui i se spune rau si raului bine, sa ne oprim si sa mai intrebam.

Au trecut anii si noi tot cautam Tara de Nicaieri, dar s-a intamplat ca am ajuns la un loc unde binelui i se spunea rau si raului bine si ne-am amintim ca aici trebuia sa mai intrebam de Tara de Nicaieri. Cei de acolo ne-au spus ca aceasta tara nu exista, ca si ei au crezut ca exista si au cautat-o vreo trei generatii, dar acum, mai degraba, sunt convinsi ca nu exista. Noi atunci ne-am intristat ca niste copii, dar n-am putut sa credem ca strainul fara de tara, care este cel mai destept om de pe pamant, ne-a mintit.

Ne-am intors inapoi. Strainul fara de tara era acum stapan pe tara noastra. Noi l-am intrebat ce face aici, in tara noastra, si cum de se multumeste el cu asa o tara plina de spini, tocmai el care a vazut Tara de Nicaieri. El ne-a raspuns ca tara in care ne-am nascut noi nu mai exista si ca tara se numeste acum Tara celor fara de tara, si el este acum stapan, si ne-a oferit sa-i fim slugi, si el ne va da in schimb drepturi. Ne va da dreptul de a cere pace cand toate armele sunt indreptate impotriva noastra, dreptul de a fi iertatori cand toti ne vor jefui, dreptul de a primi jumatate din munca noastra inapoi, dreptul de a cumpara inapoi ceea ce-i al nostru si alte si alte atatea drepturi.

Noi atunci am inteles ca strainul fara de tara este cel mai viclean om de pe fata pamantului, dar doream sa stim de ce i se spune ca este cel mai destept om de pe pamant. Pentru ca stie ceea ce noi nu stim, ne-a spus el.

- Si ce stii tu si noi nu stim?

- Unde este Tara de nicaieri.

- Si unde este?

- Nicaieri

Mărturisire fără acoperire

Curierul Naţional:

Fără o legătură cu un marinar suit demult pe-un deal
Sau cu un alt neavenit - abia bânguind - urcând acelaşi povârniş
Fără vreo asemuire c-un premier plagiator
Sau cu prima damă ajunsă preşedinte de partid major

Mărturisesc:

N-am cum să cred
Întru unul sistem a toate ţiitorul (dar şi distrugătorul),
Făcătorul tuturor făcăturilor, dar şi al nefăcutelor.
Iarăşi, refuz să cred într-unul (sau altul)
Politician acoperit
Beznă dintru beznă
Unealtă din unealtă,
Făcut, nu născut
Din Secu’ sau din terţe servicii (uneori străine)
Prin care toate făcăturile s-au făcut
Şi care pentru noi şi pentru a noastră prostire
S-a întrupat într-un partid
Şi s-a făcut neom
Şi a fost susţinut
Şi-apoi bălăcărit şi şantajat
Dar a fost resuscitat a treia zi după lături
Şi s-a cocoţat pe scaun
Şi vine cu slavă deşartă să ne mintă şi să ne jefuiască
Dar a cărui împărăţie va avea sfârşit.

Şi nici nu cred într-una (sau alta)
Reţea, care de la capii sistemului purcede
Şi care grăit-a prin acope­riţii din presă deconspiraţi sau nedeconspiraţi.
Cred, totuşi, încă, întru una urgisită Românie,
Mărturisesc acum că tot noi, civilii, o vom apăra mai bine,
Aştept venirea unui făr’ de căpăstru om de stat
Şi viaţa veacului celor liberi
Care va să vie...

Iobagi proști și umili

Invectiva:

 

Statul român, prin instituțiile sale și angajații săi, începînd cu ultimul funcționar și terminînd cu Premierul și Președintele, are ca singură preocupare principală activitatea de a-și jefui proprii cetățeni, de a-i fura, de a stoarce bani de pe spatele lor, în cele mai multe cazuri cu japca. 

Prin autoritățile sale de la nivel local și central, Statul român hingherește cîini, inclusiv pe cei cu stăpîn, hingherește autoturisme proprietate personală, hingherește conturile din bănci ale contribuabililor. În ultima vreme, așa cum toată lumea se putea aștepta, Statul român hingherește chiar și oameni, îi ridică din casele lor cu noaptea în cap în numele ”democrației” și al ”statului de drept”.

Prin modul în care se comportă, prin felul în care își batjocorește cetățenii, Statul român este Hingherul Suprem.

Un hingher ce este în stare să ia cu japca șapte piei de pe români, pentru a putea strînge birurile și dările pe care le datorează la înaltele porți de la Washington și Bruxelles.

Că instituțiile Statului hingher sînt abuzive și opresive, nu mai miră pe nimeni, este deja un fapt știut. Că nici una din așa-zisele formațiuni politice nu sare în apărarea drepturilor cetățenilor din România, este iarăși un lucru acceptat, trădarea unanimă a politicienilor autohtoni și mafia transpartinică fiind, de asemenea, realități conștientizate de o mare parte dintre români.

Ce miră însă este poziția eminamente pasivă a românilor de rînd, care se supun resemnați jafului la care se dedă mafia hingherească ce este Statul român. Foarte puțini au curajul, puterea și știința să riposteze, fiind în cele mai multe cazuri răpuși, singuri în fața hidrei monstruoase reprezentată de autoritățile Statului.

Cu o atitudine de iobagi proști și umili, cei mai mulți dintre români se îngrămădesc să lingă moaște, rugîndu-se la Dumnezeu să îi apere de abuzurile Hingherului.

Nu își cunosc obligațiile, dar nici drepturile cetățenești, le este frică și de umbra lor, se complac în ignoranță, superficialitate, bigotism și nepăsare.

Cînd le vine rîndul, inevitabil, să fie hingheriți de Stat, preferă să se ploconească în fața Hingherului, să îi lingă mîna, aleg calea servilismului și a colaboraționismului cu cel ce îi asuprește. Le este mai la îndemînă să își îndoaie, scîrbos, coloana vertebrală, decît să își pună în vreun fel propriile ființe patetice în pericol. 

Mai mult decît atît – unii dintre ei aleg să slujească de bună-voie Hingherul, în speranța deșartă că așa se pun la adăpost, prin trădarea semenilor lor. 

Societatea românească a fost literalmente distrusă în ultimii 25 de ani, fiind transformată într-o masă informă de robi fără personalitate, ce trudesc pe proprietățile boierilor feudali autohtoni și pe moșiile corporatiste ale stăpînirii străine.

În aceste zile, iobagii cei proști și umili se ceartă între ei ce zapciu să aleagă pentru funcția de președinte al statului, amăgindu-se singuri, în ignoranța lor cruntă, că unul sau altul din vechilii străinilor va avea mai multă milă de ei și îi va jepcui cu ceva mai multă blîndețe decît pînă acum.

Ce nu înțeleg românii e că, dacă ei în primul rînd nu vor avea respect de sine, este foarte greu să ceară altora să îi respecte.

Respectul se cîștigă însă greu și de multe ori cu sacrificii. Se vede treaba că este mai ușor și mai convenabil să fii un iobag prost și umil.

Nea Nicu față cu siguranța națională

Anacronic:

Legea securității cibernetice – votată. Evaziunea fiscală infracțiune care afectează siguranța națională – va fi sigur votată.

Ai grijă ce-ți dorești să nu ți se întâmple! Discursul public al unor deștepți de pe la Bucale care rezolvă toate problemele țării prin „mai buna colectare” se transpune în legislație. Politicienii corupți sau doar inconștienți exagerează pericolele pentru întărirea statului, adică tot a politicienilor.

Nea Nicu e muncitor necalificat încadrat ca personal de curățenie la o cantină socială. Patronu’ are și un restaurant-autoservire și, ce nu se vinde, bagă pe cantină. Primăria decontează. Lăturile le ia nea Nicu acasă să-și hrănească porcii.

Nea Nicu avea 2 porci. Pe unu’l taie pentru el. Și-a luat liber de la muncă. Pe celălalt l-a vândut ca să-și „învelească casa”. Nea Nicu nu a declarat veniturile din vânzarea porcului și, ca să folosesc limbajul din comunicatele de presă ale instituțiilor, s-a sustras de la plata impozitului pe venit și a contribuției la asigurările sociale de sănătate, păgubind astfel bugetul consolidat statului. În cauză, vor începe cercetările sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute la art-lit-din-Legea 241/2005.

Din audierile martorilor și înregistrările aflate la dosar, rezultă clar că nea Nicu a premeditat fapta. Într-una din discuțiile înregistrate ambiental, nea Nicu îi spune soției că nu trebuie să se împrumute la CAR să schimbe tabla de pe casă fiindcă speră să obțină un venit important din vânzarea porcului. Nea Nicu și-a propus să obțină 9 lei pe kilogramul de porc în viu. Așa reiese din discuțiile cu soția dar și din declarația martorului Vasile căruia nea Nicu i-a relatat modul de operare. Pentru nea Nicu, asta era socoteala din vară.

Într-o altă discuție înregistrată ambiental, nea Nicu se gândește să facă porcul de 150 de kg până la (în discuție apare un personaj Ignat, asupra căruia se vor extinde cercetările) și chiar dacă prețul în viu va fi de doar 8 lei va câștiga mai mulți bani. Oricum lăturile sunt gratis și poate încasa douășpe milioane în loc nouă jumate.

Încă nu se întâmplă, dar viitorul e aproape! Prin OG 8/2013, țăranii sunt obligați să plătească impozit pe norma de venit. Nu a îndrăznit nimeni să le ceară banii dar, poate, de frica SRI și DNA care vor avea atribuții în combaterea evaziunii, inspectorii ANAF vor merge pe la nea Nicu.

Praful în ochi al fondurilor europene

Aceste ”investiții de interes național”, realizate pentru propășirea materială a firmelor de casă ale oamenilor politici autohtoni, sînt de fapt dovada certă că banii trimiși de UE în România nu au însemnat altceva decît șpaga consistentă pe care a primit-o clasa politică trădătoare din țara noastră.

În schimbul contractelor grase pe fonduri europene primite de firmele pe care le dețin, politicienii autohtoni și lăutarii lor din mass media le-au aruncat în ochi românilor praful bunăstării UE!

Invectiva.ro:

Fondurile europene au fost prezentate de propagandiștii pro-integrare și privite de masa de naivi, care s-au bucurat că îi scoate UE din foame, ca fiind niște bani pe care ni-i dau nouă tanti Angela Merkel și nenea José Barroso din buzunarele lor proprii, pentru că le place de noi, că sîntem copii europeni ascultători.

Lucrurile stau însă puțin diferit, acest ”puțin” făcînd diferența între o Românie dezvoltată, pe care ne-o dorim cu toții, și țara săracă, sărăcită și înapoiată în care trăim acum.

Astfel, o dată cu integrarea României în UE, la 1 ianuarie 2007, a venit și obligația de a plăti către bugetul Uniunii contribuția de 1% din produsul intern brut (PIB), la fel ca toate celelalte state membre, ca modalitate de participare la efortul financiar comun.

De menționat că în perioada 2007 – 2012 România a fost contributor net la bugetul Uniunii, adică a plătit cu 2 miliarde euro mai mult decît a reușit să atragă prin programele de finanțare europeană.

Departe de a aduce bogăție și dezvoltare, fondurile UE au fost asimilate unei birocrații stufoase și cu corupția instituționalizată, au participat nemijlocit la acțiunea concertată a forțelor interne și externe de spoliere și sărăcire a României, au eficientizat la maxim procesul de ștergere a identității poporului român.
 

"Ne-ați băgat în Europa ca slugi, ca handicapați"

Art-emis ("Votul cu draci"):
 
Da?! Vor acum votul nostru? Lasă că le dăm noi vot de n-or să-l poate duce. Na, vot! Na! Uite că votăm cu ăstalalt! Că dacă n-o să facă nici el mare lucru, măcar nu ne așteptăm. Poate l-or ajuta rudele lui din Germania, cu toate că am văzut noi cam cum ne ajută străinii. O să facă și el ce poate. Probabil n-o să poată prea multe, dar nici voi n-ați putut. V-ați bătut joc de noi, din ’90 încoace, ca să vă îmbogățiți voi. Ne-ați mințit că ne băgați în Europa să ne fie la fel de bine ca ălora de acolo la care ne uitam prin gard cu gura căscată. Ne-ați băgat, dar ne-ați băgat ca slugi, ca handicapați, ca țigani, ca hoți și corupți. Na, vot! Și uite așa, dracii care l-au apucat pe român au fost atât de mari că, sătul de toți și de toate a fost adus în prag de a-și da foc la casă. Și așa casa lui nu mai era de mult a lui. În ea străinii intrau și ieșeau pe unde voiau și când voiau. Unii dintre ei luau ce le plăcea din casă și plecau fără să-i întrebe nimeni de ce și cu atât mai puțin să-i oprească. Alții se instalau în dormitoare, în sufragerie, în bucătărie și îl îndemnau pe el, pe român, să se mute în altă parte dacă nu-i place noul aranjament legal din casa lui, aranjament la care el însușii consimțise cu entuziasm tâmp. De, naivitatea (ca să nu-i zic altfel) e lux mare și luxul se plătește. Politicienii l-au nenorocit pe român. Și ăștia și ăia și ăilalți, toți, cu șlehtele și cu baronii lor. Ăsta, profesorul, e mai singur, parcă. O avea sprijin de afară, de la Merkel, care, cică, l-a și decorat. Să aibă! Să ne bucurăm și noi de sprijinul cuiva, să nu mai fim ai nimănui. Să țină și cu noi cineva. Și uite așa s-a mișcat masa nehotărâților. Uite așa românii dau din când în când istoria cu cracii în sus și-i lasă pe toți cu gurile căscate. Uite așa de la plus 10% favoritul pierde alegerile cu 10%.

Sclavii în casă ai Uniunii Europene

House nigger / House nigga' / House negro - peiorativ: "negru de casă" (un negru faimos l-a numit astfel pe Obama, cu expresia veche)

Invectiva:

”Cioroi în casă” este un termen peiorativ, folosit pentru a compara o persoană de culoare cu un sclav în casă deținut de stăpînii de sclavi, în perioada sclaviei legale din Statele Unite ale Americii.

Termenul a fost folosit pentru prima dată într-un discurs public de Malcolm X în 1963, pentru a face distincția ”sclavilor în casă” de ”sclavii la cîmp” deținuți de stăpînii lor.

Astfel, ”sclavii în casă” erau descriși ca avînd o viață mai bună decît cealaltă categorie, a ”sclavilor la cîmp”, în schimbul compromisului pe care îl făceau prin părăsirea plantațiilor pentru a-i sluji îndeaproape pe stăpînii lor, în case, renunțînd în acest fel la lupta împotriva sclaviei și susținînd structurile de putere ale asupritorilor albi.

Românii seamănă cucută şi vor să culeagă spice

Art-emis:

Rotativa dovlecilor 

După Halloweenul „decemvirilor” din ’89, sărbătoarea păgână s-a instalat confortabil şi în România şi iată că la împlinirea unui sfert de veac de la blestemul Crăciunului însângerat - constatăm că poporul român n-a primit niciun hrisov, nicio dovadă de credinţă a conducătorilor faţă de Neam. Venit-a şi cea de-a şaptea ediţie a rotativei dovlecilor, dar, parafrazând, Nimic bun pe Frontul de Est! Din garnitura pretendenţilor la tron - mă refer la principalii gladiatori - n-au lipsit vechile şi veşnicele figuri -  apretate şi cosmetizate, descrise cu talent şi nemurire de Nenea Iancu: Prefectul, Coana Joiţica, Cetăţeanul turmentat..., ei întrunind şi calităţile Caţavencului şi ale lui Farfuridi. Moş Trahanache zâmbeşte şi el cu strâmbătate din cotloanele politicii din care nu vrea să plece. Zadarnic mormăie printre buzele sovietizate: „Aveţi puţintică răbdare!” Mai e puţin şi vorbele lui Stalin se vor adeveri: „Nu contează cine votează! Contează cine numără voturile!”. Fiindcă a venit vorba, „Tătucu’ popoarelor” s-a cam demonetizat. Pe vremea lui treaba asta se făcea manual, nu se inventaseră nici instrumentele cu tastatură, nici soft-urile parşive. Era doar gârbaciul, N.K.V.D.-ul şi pistolul! Acum „e” mai multe servicii care duc grija României: A.I.A., C.I.A., N.S.A., Mossad, B.F.V., F.S.B., I.H., D.T.S., C.E.S.I.S.,  D.I.S..., le-am numit pe cele principale, başca ale noastre. 

Saltul din lac în puţ. Iar ne-am făcut de râs!

Până unde va merge ura încrâncenată a autorităţilor faţă de dezvoltarea ţării noastre?

BURSA:  

     A trecut un sfert de secol de când a început distrugerea sistematică a economiei noastre, totul fiind făcut în numele trecerii la capitalism şi economia de piaţă. Din păcate, prea puţini sunt cei care subliniază că realitatea din "teren" nu are absolut nimic de a face cu sistemul social şi economic numit capitalism.
     Valoarea miliardarilor apăruţi după 1989, dependentă aproape exclusiv de relaţia simbiotică cu statul, s-a văzut, cu adevărat, după declanşarea crizei, când forţele pieţei nu au mai putut fi controlate.
     Chiar şi atunci când pieţele externe erau măcinate de primele convulsii ale crizei globale, autorităţile "noastre", împreună cu sistemul bancar şi majoritatea firmelor din economia reală, s-au mulţumit să viseze cai verzi pe pereţi, pe fondul euforiei generate de explozia creditării.
     A urmat panica şi acţiunile disperate ale guvernanţilor de a conserva veniturile bugetare, printr-o represiune fiscală care a amplificat distrugerea capitalului şi locurilor de muncă din economia reală.
     În actuala campanie electorală, discursurile candidaţilor au fost acoperite de ştirile privind activitatea febrilă a DNA. Că acţiunile sale au fost executate sau nu la comandă politică aproape că nu prezintă relevanţă.
     Adevărata independenţă a justiţiei poate fi dovedită doar dacă DNA-ul ar trece şi la analizarea "dosarului FMI", pentru a găsi explicaţiile şi vinovaţii de împovărarea cu o datorie imensă a ţării. Ce s-a întâmplat cu Mugur Isărescu şi Traian Băsescu în scurta perioadă dintre două declaraţii contradictorii? Astăzi nu aveam nevoie de FMI, iar apoi ne scufundam fără "colacul" de 20 de miliarde de dolari de la FMI şi UE?     

„Pontismul”, ultimul stadiu al „băsismului”

electorale 2014:

Într-o lume complexă precum cea de astăzi, cu o țară bântuită de stafiile imperiilor moarte, pizmuită de vecini frustrați și situată în ochiul ciclonului geo-strategic care mătură ordinea lumii la finele primului război mondial de o sută de ani, românii nu își pot alege președintele doar pe baza percepțiilor superficiale asupra însușirilor personale ale diverșilor prezidențiabili. Opțiunea lor trebuie să țină seama de statutul de semi-colonie a României, de poziția ei geografică în contextul confruntării actorilor globali și de identitatea grupurilor de interese sau a clanurilor oligarhice (unele operând precum cartelurile mafiote) care stau în spatele fiecărui candidat.

Atâta timp cât impostura democratică mai lasă omului de rând un oarecare rol în desemnarea „guvernatorului” României, votanții, în rolul lor de cvasi alegători, ar trebui să se concentreze mai puțin asupra personalităților individuale susceptibile de a deveni pseudo-cârmacii corăbiei românești, cât mai ales asupra celor care teleghidează din afară această corabie. Dacă nu putem alege „cârmaciul”, oricum exclusiv nominal, este mai bine ca prin intermediul votului intern să influențăm cât de cât alegerea celui care, de la distanță, cu adevărat cârmește corabia. Spre a-l identifica pe acesta este necesar să descoperim și să analizăm grupurile interne care domină atitudinile fiecărui prezidențiabil funcționând precum firele prin care păpușarul mânuiește păpușa. Neștiind cine este păpușarul, ajungem la el urmând firele de care este legată păpușa. Apoi putem opta și încerca…

Naţionalism şi pupincurism

Odaia de Sus:

Bogdan Mateciuc, 1 iulie 2004

Împărtirea atitudinilor politice în "dreapta" si "stânga" este depăsită. Sunt multe cazuri de partide social-democrate (de stânga) care au adoptat măsuri liberale si partide de dreapta care au unele viziuni socialiste. În plus, clasificarea este relativă. Un partid va fi catalogat ca "extrema dreaptă" atât timp cât la dreapta lui nu se mai află nimeni. Dar atunci când acolo apare totusi o formatiune politică, fosta "extremă dreapta" devine "centru-dreapta", desi în programul ei politic nu s-a schimbat nimic.

În locul acestei împărtiri superficiale, propun o împărtire simplificată, pe baza principiului national.

Aici avem întâi partidele "nationale" sau "nationaliste". Termenul "nationalist" a fost discreditat în ultima vreme de cei care nu sunt nationalisti; a fost identificat cu "extremismul", dar vom vedea mai încolo cine sunt cei care critică nationalismul.

A fi nationalist înseamnă a simti "national", a avea o constiintă de grup a neamului tău si a locului tău de bastină. A fi nationalist înseamnă a stii să delimitezi si să păzesti ce este al tău, care te defineste pe tine. A fi nationalist înseamnă a sta drept atunci când discuti cu străinii, a avea o personalitate natională în relatia cu acestia.

Nationalismul este în mod eronat "dreapta". Unele state comuniste au avut guverne cât se poate de nationaliste. Iugoslavia, de pildă, nu a acceptat înhămarea la căruta sovietică si a dus permanent o politică de independentă fată de URSS. La rândul lui, Ceausescu a avut în 1968 - momentul invadării Cehoslovaciei - o sclipire de nationalism si a afirmat independenta României fată de blocul comunist în această problemă. Anii '70 au fost marcati de o anumită independentă a politicii externe a României socialiste, o dezghetare a relatiilor cu Occidentul, separat de restul blocului comunist. Înainte însă de perioada comunistă, o atitudine relativ nationalistă au avut Partidul National Liberal, cu a sa celebră politică "prin noi însine". Nationalist a fost si Partidul National al lui Ion Mihalache, care activând în Transilvania, a lucrat la unirea provinciei cu restul României. Miscarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost însă cea care a cristalizat notiunea de nationalist - acesta fiind unul pentru motivele pentru care este atât de criticată astăzi, când la modă nu mai este Natiunea, ci Uniunea (Europeană).

Astăzi, multe - dacă nu majoritatea statelor occidentale - sunt sau promovează atitudini nationaliste. Dintre acestea, pe locul întâi se află Statele Unite. Cultul natiunii americane, al drapelului SUA, al superioritătii americane (cu repercursiuni nefaste la nivel international), al produselor Made in USA - toate acestea sunt atitudini nationaliste, desi americanii au grijă să nu folosească acest termen. Remarcabilă e perversitatea administratiei americane, care foloseste eticheta de "nationalist" pentru a blama toate partidele si atitudinile politice din statele care încearcă să ducă o politică independentă de "sugestiile" SUA.

Transferurile si achizitiile (privatizările) de întreprinderi din Europa Occidentală se fac cu o preferintă declarată pentru companiile locale, în defavoarea celor străine.

Alternativa la Nationalism este Pupincurismul. Termenul se explică singur si nu este doar un termen hazos. El reprezintă pe toti politicienii si curentele politice (de dreapta sau de stânga) care neglijează aspectul national în administrarea tării, alegând în mod orbeste să asculte de străini si de legi făcute de străini.

Politicianul pupincurist acceptă tot ce doresc străinii să impună tării lui - măsuri politice, economice si legi. "Multumită" politicienilor pupincuristi, un popor ajunge a se conduce nu după legi făcute de el, potrivit cu obiceiurile lui, ci după legi dictate de altii. Această actiune se numeste "armonizarea legislatiei". În casă la mine mobila, covorul si tot ce am nu mai stau unde doresc si unde imi place mie, ci unde hotărăste Asociatia de Locatari. Desi pupincuristii de la Bucuresti si clica de la Bruxelles resping vehement această comparatie, sistemul seamănă foarte mult cu internationalismul comunist.

Pupincuristul nu stie să spună NU la cererile străinilor. El este vrăjit si doreste si el să stea la masă cu acei străini. Îsi face un ideal din aceasta. În micimea lui, statul la masă cu acei străini, la care el priveste în sus, constituie accederea într-o fază superioară a existentei sale. Pupincuristul dă bucuros din coadă si se gudură pe posturile tv nationale atunci când străinul îi promite că la toamnă va primi si el un os albastru. Osul albastru însă, fie el si cu stelute galbene, nu face si sângele albastru. Venali, străinii din jurul mesei cu stegulet albastru se pricep să adulmece predispozitia spre pupincurism a "candidatului la aderare" si profită pentru a strânge tare seaua pe spinarea acestuia.

Se pregătește butaforia pentru trecerea la euro

Capitalul Românesc:

Analistul economic Florin Cîțu scrie azi, pe blogul personal, că ”(p)arlamentul României legiferează subjugarea politicii monetare intereselor politice. BNR nu a fost niciodată independentă politic, dar acest lucru era mai greu de dovedit.”

În opinia sa, asistăm la ”numirea celui mai politic consiliu de administrație, cu persoane care nu au nicio legatură cu politica monetară și singurul merit este apartența politică”.

Asta în condițiile în care ”independența băncii centrale este de o importanță vitală pentru economie; (…) în trecut politica monetară din România nu a fost independentă iar deciziile de azi din parlament ne asigură că nu va fi independentă nici în următorii 5 ani.”

Politizarea completă a procesului de decizie la nivelul Băncii Centrale chiar la puțin timp după ce Guvernul Ponta s-a angajat în fața instituțiilor europene că România va adopta moneda unică începând cu 1 ianuarie 2019 nu este deloc întâmplătoare.

Așa cum mai multe voci autorizate au avertizat, trecerea la euro nu se poate face fără o converganță reală a economiei românești și a nivelului de trai al populației la standardele din țările europene dezvoltate.

Această convergență presupune un avans PIB de cel puțin 5% pe an și o creștere rapidă și susținută a PIB/cap de locuitor în următorii ani.

În plus, nici cu convergența nominală guvernanții de la București nu stau prea bine, în condițiile în care BNR a tot ratat ținta de inflație în ultimii ani.

Cum angajamentul de a adopta euro până în 2019 a fost unul politic, se pare că rezolvarea problemelor ce stau în calea îndeplinirii acestui angajament se va face tot pe cale politică.

Doar nu credea cineva că procesul de aderare la uniunea monetară va fi unul real, bazat pe o economie reală și pe reflectarea exactă a realităților în datele oficiale?

În tradiția cu care ne-au obișnuit deja, guvernanții de la București vor recurge la o cosmetizare, ca să nu spunem măsluire a indicatorilor aflați în parohia BNR, așa cum se întâmplă și cu cei economici, de care se ocupă exclusiv Guvernul.

Datele oficiale privind rata anuală a inflației și cea a șomajului sunt cea mai bună dovadă în acest sens.

De-moralizarea României (II)

Familia Ortodoxă:

• partea I

Continuăm în această ultimă parte să prezentăm ideile lui Tomas Schuman privind modul în care un stat poate fi subminat pe linie ideologică. În cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, Tomas Schuman (pe numele sau adevărat Iuri Bezmenov, fost agent secret KGB până în anii ’70) prezintă etapele „de-moralizării” – termen ce descrie procesul de disoluţie morală a unui popor. Din nefericire pentru noi, informaţiile sale, cât şi concluziile care se desprind, se pot pune foarte uşor în legătură cu situaţia actuală a României. Să fie oare acest lucru întâmplător?

În interviul luat D-lui Eugen Jercan în ultimul număr al revistei, se constata că există în România cel puţin o sută de organizaţii non-guvernamentale care promovează aşa-zisa toleranţă, drepturile omului şi „valorile democraţiei”. De fapt, după cum observa directorul executiv al „Asociaţiei părinţilor pentru o educaţie sănătoasă”, din punctul de vedere al familiei şi al valorilor educaţionale, numitorul comun al activităţii acestor asociaţii îl constituie lupta pentru introducerea educaţiei sexuale în şcoli, pentru drepturi sexuale şi reproductive, ca şi împotriva oricărei implicări a Bisericii în educaţia copiilor şi viaţa societăţii.

Ce-i determină pe aceşti oameni să lupte, practic, pentru disoluţia morală a poporului român prin subminarea educaţională a sănătăţii mentale şi spirituale a copiilor şi tinerilor? Răspunsul îl găsim în cartea lui Schuman, în analiza pe care o face nivelului doi al de-moralizării culturii, gândirii şi vieţii unui popor. El arată că acest proces trebuie să se extindă de la structurile juridice, de apărare şi securitate, până la organizaţiile non-guvernamentale.

Un război invizibil şi agresiv

Colonialismul programat din energetică

Articol de Ilie Şerbănescu (din 2011, România liberă):

Naivii care mai delirau cumva că FMI şi capitalul străin al cărui agent este, tot presând asupra privatizării companiilor de stat, o fac în numele eficientizării şi pentru îmbunătăţirea stării economiei au primit zilele trecute o palmă peste ochi. Culmea, chiar de la preopinenţi! Care au ţinut să-şi dea jos masca de pe faţă. Nu se ştie de ce, dar se poate bănui. Prinzând la ananghie Guvernul român, preopinenţii s-au gândit probabil că nu mai are rost să joace teatru şi au băgat buldozerul.

Ne-am trezit însă cu dl Alexandru Săndulescu, director general în Ministerul Economiei, că apare public şi declară cu subiect şi predicat ceea ce ştia bine şi Grivei, dar ceea ce nu spusese până acum nici un oficial. Că FMI presează, de fapt, pentru pri-va-tizarea companiilor de stat care aduc profit, şi nu a celor care înregistrează pier-deri. Dl Săndulescu a dat un exemplu semnificativ. FMI nu pune vreo presiune pentru privatizarea vreunei termocentrale, unde ar fi nevoie de investiţii şi modernizări, ci pentru privatizarea Electrica Distribuţie, singura piesă din distribuţia de electricitate care mai este în mâna statului şi care realizează profituri (atenţie, profituri, şi nu pierderi!) şi în care nu este neapărat nevoie nici de investiţii, nici de modernizări. Exemplu dat cu tâlc de dl Săndulescu, căci aflăm de la domnia sa că, în România, companiile de distribuţie private sunt „reglementate" (!) să funcţioneze cu cel puţin 12% profit, iar companiile tot de distribuţie, dar de stat sunt „reglementate" (!) să funcţioneze cu doar 8% profit. Si ce ne mai spune dl Săndulescu? Că o privatizare a Electrica Distribuţie ar face să dispară posibilitatea acestei comparaţii! Corect!

Cu alte cuvinte, în România, FMI şi Uniunea Europeană programează din reglementări ca serviciile publice, deşi fac absolut aceleaşi lucruri, să aibă un profit mai mare dacă sunt private decât dacă sunt de stat! Deliberat, companiile de stat trebuie să arate că sunt mai proaste! Desigur, pentru a putea fi mătrăşite către capitalul străin, deşi fac totuşi profit, urmând să rămână poporul să lupte cu ele dacă înregistrează pierderi! Poate fi aşa ceva numit altfel decât colonialism?!

Sărăntocule, descurcă-te!

(articol de Paul Everac, 2009)

   O vreme am crezut că aceasta criză mondială a capitalismului îţi va face bine, sărăntocule! Că a venit vremea ca istoria să sancţioneze abuzul capitalist, care a adus şi bune şi rele, dar a dat globul în mâna câtorva căpcăuni, din care unii, nemiloşi, n-au vrut să-ţi aştearnă şi ţie o viaţă mai bună. Ai fi dorit, prin socialism, să dai de pământ cu acel capitalism crud şi să-ţi întemeiezi o altă agoniseală, un alt tip de repartiţie, o altă orânduire. N-ai izbutit mare lucru. Poate pentru că te-ai minţit prea mult, sărăntocule! Poate fiindcă ai instalat o masă prea sărăcăcioasă, iar cei ce au venit la ea nu s-au săturat, nici nu s-au disciplinat să rămână cumpătaţi. Ai văzut cu tristeţe îngropate avânturile tale revoluţionare. Dar ai privit acum în urmă cu speranţă crampele acestui capitalism mondial, care s-a cam dezaxat şi a început să geamă de groaza dispariţiei. – Acum va veni şi momentul meu! – ţi-ai spus, să încerc o a treia cale, obligatorie pentru toţi, întrucât capitalismul scheaună a faliment masiv, a morţi. Ai început să-ţi faci planuri...   
   Mă tem că le faci iar de pomană, că te amăgeşti din nou. Ceea ce ţi se pare ţie criză de sistem, cu urmări globale, e o simplă criză în sistem şi se poate tămădui. Unii bancheri, scăpând măsura, au jucat cartea creditelor neacoperite şi sistemul s-a perturbat de sus în jos, făcând tangaj până spre tine. Dar a venit statul, statul cel cu puteri mari, şi şi-a ţinut capitalismul în picioare, căci acesta îl confortează, de la el şi lăcomia lui i se trag veniturile cele mari. Îl pune din nou în picioare cu obolul cetăţeanului. Grija statului celui mare e să-şi repună capitalismul în picioare, iar grija de tine, sărăntocule, derivă de acolo, dacă derivă. Contribuabilul american cotizează la redresarea băncilor mari, care îşi naţionalizează astfel pierderile, nu şi eventualele profituri ce rămân private. Ajutorul pentru sărăntoci rămâne şi el fragil, în timp ce ajutorul masiv merge la bănci şi la marile întreprinderi pentru a le remonta şi a acoperi gafa.
   Aşadar, prima grijă a statului celui puternic sunt băncile lui private care trebuie redresate pentru ca morişca să meargă din nou. După economistul Joseph Stieglitz, acestea sunt prea mari ca să eşueze, dar şi prea mari pentru a fi gestionate. Au, de asemenea, o imensă putere politică. În ce ne priveşte, noi depindem hotărâtor de ele, dominarea noastră prin ele se face. Clătinându-se, ne pot strivi, ceea ce de fapt se şi întâmplă. Ele se vor pune iarăşi la punct, dar noi, ăştia micii, vom rămâne terciuiţi, buşiţi.
   Fiindcă, sărăntocule, liberalismul e competiţional, cel care a apucat să capitalizeze masiv face ce vrea cu ăla-micu. Legea cererii şi a ofertei nu-l ajută niciodată pe cel mic, care e spoliat chiar prin sistem, adică natural şi legal. Să nu-ţi închipui că există egalitate. Să nu-ţi închipui că există iertare. Liberalismul, zici tu, regularizează şansele productive? Aiurea, el te bate în poartă, dacă e mai voinic. Tu crezi că liberalismul înseamnă “toţi într-o unire”? Nicidecum, el instituie capitalişti suzerani şi capitalişti vasali, care trag scurta. Noi suntem printre aceştia.
   Sărăntocule, capitalismul liberal te bubuie demult, te-a sărăcit şi golit. Cine să te protejeze, socialismul românesc, plin de îmbuibaţi, de afacerişti, de feţe care se tolănesc într-o bogăţie suspectă, nemeritată, nesocialistă? Care au contribuit nu puţin la înstrăinarea bunurilor ţării în stil liberal contra ciubuc? Care s-au adaptat de minune capitalismului, storcând ţării cât mai multe venituri în timp ce behăiau despre echitatea socială?
   N-ai niciun zid împotriva viiturii care te pocneşte dinspre bancherul american, cel ce s-a jucat prost, scoţându-te pe tine din slujbă, de exemplu. Şi n-ai niciun zid nici dinspre stânga autohtonă, neputincioasă şi pe alocuri infectată. Vasal ai fost, aşa vei rămâne în veci. Poate că nu te-or pune la pământ nici de data asta, să dea Dumnezeu! Descurcă-te cum poţi, căci de la clasa politică românească, slabă nădejde! Criza o suporţi tu!

Generația tâmpiților

AGERO:
 

            Au fruntea îngustă, frizuri punkiste sau de copii handicapaţi, majoritatea terminate în coadă de rândunică, mestecă concentrat gumă şi din când în când fac balonaşe care se sparg zgomotos de-mi sună şi acum timpanele. Sunt nu numai lângă noi, ci majoritatea sunt ai noştri, iar pentru că arată aşa vina ne aparţine.

            Râd prosteşte de sub ochelarii de intelectuali falşi, se mângâie pe umeri ostentativ cu gesturi narcisiste, sorb cafelele cu plescăituri, stau la masă cu unul dintre picioare sprijinit de tăblie, într-o poziţie inedită de yoga, băieţii au cercei prin urechi uitându-se  languros la colegii de breaslă cu cioc sau codiţe beţivane, se scarpină în nas continuu pregătind saloanele pentru un viitor şi posibil eveniment şi cel mai important au învăţat să vorbească inutil de la cinci ani la mobil, obligatoriu preţ de minimum jumătate de oră. Subiecte: căcuţa, Elodia, păpica, Guţă, sex, droguri, copiat, litoral, fiţe, Cioacă, motociclete, ATV-uri, discotecă. Din când în când îşi rod unghiile pe post de trufandale. Băieţii tâmpi din generaţia prohab, huidume cu patru guşi şi frunte cât o talpă de melc, sunt însoţiţi de fete cu creier ascuns şi poşete cu mai multe catarame decât o cămaşă de forţă, dar care stau atârnate de gâturile lor la plimbările hai-hui prin urino-fecalo-terapia litorală. Ei sau ele trag băşini şi apoi râd zgomotos ca la o glumă bună, aducându-ne aminte de Romică Ţociu şi Telebingo, care o întreba repetat la 21,30 pe câştigătoarea din Tg.Jiu a unui bax de bere Burger, dacă Brâncuşi mai dă limbi la Masa Tăcerii. Boul este tot timpul nefericit. Încuiat şi incult, din foamea mafoamea, a ajuns un bou cu fiţe, chit că-i curg balele peste tot. Boul parvenit dă şi ora exactă, ca un măgar. A cam înţărcat bălaia comunistă, boule! Oftica boului, căzut în cap la propriu, se măsoară în spume. Deloc întâmplător, vocabularul lui se reduce la expresia ’’Ce spumele mele!’’, iar a consoartei la ’’Sunt o doamnă, ce beeepa mea!’’ Tâmpiţeii privesc unii prin alţii, învăluiţi în fum de ţigară, fără urmă de dialog, scena terminându-se după jumătate de oră prin clasicul ’’Hai să facem o bilă!’’

            Licenţiaţii, ca şi prostituatele, majoritatea odrasle de securache dovediţi şi împătimiţi, în faţa paharului de coniac, care se goleşte instantaneu, se plictisesc făcând fie sudoku, fie, la concurenţă, cerculeţele peste cerculeţe pe hârtie. Sunt şi progenituri de nomenclaturişti care, la orice apelare, dau din cap aprobator sau tendenţios, precum câinii din spatele lunetelor automobilistice. Generaţia care va stăpâni naţiunea este de speriat. Asta dacă gândim cât de cât pozitiv. Altfel, suntem pe buza prăpastiei, cântând manele şi aşteptând ca recompensă averea cel puţin a piticaniei de Adi Minune, fost mare consilier pesedist de la Ştefăneşti. Suntem mai proşti decât suntem. Suntem un popor de pupincurişti. Diplomele de facultate au ajuns o afacere dintre cele mai profitabile. De aceea avem absolvenţi care după terminarea facultăţii se angajează pe Marea Piaţă Neagră sub nivelul cartonului obţinut, mai ales că-s lipsiţi de orice urmă de cultură generală. Aştept să trăiesc momentul în care vor ajunge oameni fără examen, dar şi fără plicurile dolofane. Mă uit ca nea Ion la ei şi mă îngrozesc de creierele lor de furnici, chiar dacă la un moment dat zăresc în mijlocul lor şi pe fecioru-miu, care avea vocea unui elefant deranjat în timp ce se afla pe budă şi tocmai făcea pipi. Oricum, spre mâhnirea coastei mele din care s-a născut Eva, oricine caută, mai ales în societatea mioritică, nod în papură, tot îl găseşte.

           Pare surprinzător, dar până şi Laura Andreşan a fost odată virgină. Eram un popor cuviincios, dar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Nu mai e prea mult loc pentru idealism şi principii în lumea asta. Şi încă ceva: Picasso spunea că ’’Îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr!’’ Tinere, ţara ruşinii în care trăieşti te vrea prost şi credincios. Crede şi nu gândi! În Românica noastră, totul e de vânzare, până şi conştiinţa copiilor. Poate de aceea, autorul acestor rânduri, ajuns la o vârstă, care dacă nu-mi este un avantaj, măcar să-mi fie o culpă, ar da neantului o parte din încrederea lui în frumuseţea lumii. Puturoşi din toate zările, uniţi-vă! Iar în caz contrar, convinge-ne că atât pentru voi, pentru cei drepţi, cât şi pentru ceilalţi, pentru cei păcătoşi, nu s-a făcut deja târziu, mult prea târziu.

           Noapte bună, popor român, oriunde te-ai afla!

Pompiliu Comșa

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de '89, pentru a-i scoate în stradă

1980-1985-1989 - informații inedite

România liberă:

Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii '70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi.

Ce-i lipseşte României pentru a ieşi din starea de periferie în care se află?

A.U.G.: Pentru a depăşi periferia internă sau pe cea externă?

Ambele.

A.U.G.: Problema e destul de complexă şi nu este exclus să contrariez cu această apreciere. După părerea mea, pe plan extern, România a păşit în noua eră de după revoluţia din 1989 lipsită de capitalul politic pe care Occidentul ar fi putut să-l acorde României pentru politica sa de autonomie dusă în perioada războiului rece. Ştiu ca se mai vehiculează în anumite cercuri teza conform căreia opoziţia României, desigur în limitele posibilului, împotriva hegemoniei sovietice în Comecon şi în Pactul de la Varşovia nu ar fi fost reală. Aceste teze de care m-am lovit curent în cadrul cercetărilor mele de peste 40 de ani au fost contrazise şi invalidate de documentele şi studiile publicate după 1989. În plus, România a pornit ca cea mai săracă rudă din fostul bloc comunist. Era săracă, chiar dacă nu avea datorii la fel ca celelalte ţări comuniste care în 1989 erau în pragul falimentului de stat.

Faptul că a ieşit din comunism fără datorii nu i-a fost de mare folos României.

A.U.G.: Ar fi putut să fie altfel. Într-o analiză făcută în februarie 1989 de Bogomolov, consilierul lui Gorbaciov, se arăta că acest lucru era în avantajul României, creând precondiţiile pentru ca această ţară „a cărei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină să se orienteze definitiv spre Vest". În aceste condiţii, susţine mai departe Bogomolov, sprijinul material şi financiar al Occidentului ar putea fi într-adevăr eficient într-o ţară care, spune el, posedă resurse economice şi naturale îndestulătoare. Din păcăte, sprijinul material şi financiar consistent al Occidentului a fost dirijat atunci către Polonia, Ungaria şi mai apoi spre cehoslovaci. De altfel, şi în privinţa susţinerii economice de către Occident  există interpretări diferite.

La ce vă referiţi?

Demoralizarea României (I)

Familia Ortodoxă :

• partea a II-a

De douăzeci de ani încoace, lumea românească a intrat parcă într-o fierbere, într-o oală sub presiune, la care ne-am deprins să rezistăm plecând de la gândul că schimbarea cere sacrificii – şi acum, încă puţin, mai este nevoie de ele. Dar tot amăgindu-ne (sau lăsându-ne amăgiţi!), am obosit de atâta aşteptare şi, oarecum, am deznădăjuit. Blazarea, nesiguranţa, suspiciunea, irascibilitatea şi multe alte stări de spirit prea puţin pozitive au devenit numitorul comun al ultimilor ani. Cei vârstnici, care nu s-au uitat pe sine în faţa micilor ecrane, observă că lumea nu mai este ca înainte, fără să poată da diagnosticul exact. Tinerii însă nu ştiu ce se întâmplă cu ei, căci altă lume nu au cunoscut. Sunt doar derutaţi şi confuzi, plictisiţi şi deprimaţi, în aşteptarea unei distracţii „şi mai mari”, şi, de ce nu, a Apocalipsei – „hai s-o vedem şi pe asta!” –, cel puţin din perspectiva propriei vieţi. Nu-i mai interesează nimic.

Ce se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l înţelegem? O devenire necesară în istoria universală? Sau avem de-a face cu un cancer social care a pus stăpânire pe lume? Răspunsul ni-l oferă, surpinzător, cărţile în care sunt prezentate ingineriile psihosociale prin care este condusă lumea modernă…

Ce sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici de manipulare psihosocială să transforme lumea în care trăim, contextul vieţii noastre cotidiane, putem afla din studiile de specialitate, care, în unele cazuri, sunt adunate în cărţi sau tratate precum cel al lui Iuri Bezmenov (1939-1993). Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci mass-media este tocmai unul din mijloacele principale prin care se desfăşoară procesul transformării. Şi astfel lumea, oamenii sunt convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe nefaste, în timp ce, în realitate, ele nu sunt altceva decât efectul bine țintit al acestor tehnici de manipulare socială.

„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”

Manifest Václav Klaus: "Democraţi din Europa, treziţi-vă !"

Prioritate de dreapta:

Aceşti "noi lideri" doar rostesc în mod deschis ceea ce elitele europene contemporane ascund în cuvinte mai puțin radicale pentru a nu-i îngrozi prea tare pe cetățenii din țările lor.

Democraţi din Europa, treziţi-vă !

Manifest inițiat de fostul președinte al Republicii Cehe, Václav Klaus

Mijloacele mass-media importante, atât din ​​țara noastră (Lidové noviny, 4 septembrie 2013) cât și din lume, au publicat declarația lui Daniel Cohn-Bendit, infamul anarhist și luptător pe baricadele din Paris din 1968, și a lui Felix Marquardt. Ei sunt co-fondatori ai mişcării Europeans Now [Europeni, Acum !], care are lozinca Tineri europeni: "Uniți-vă!"

Acest slogan este o reformulare deliberată a Manifestului Comunist al lui Marx și a apelului său, "Proletari din toate țările, uniți-vă !", și arată clar în aceeași direcție. Radicalii de stânga moderni, nu numai cei de genul roșu, dar în zilele noastre, de cele mai multe ori şi cei de verde, încearcă acum să reînvie ororile care au fost înfăptuite ca urmare a Manifestului și a apelului său, cu zecile de milioane de victime ale proiectului ingineriei sociale comuniste care, în final, după o lungă perioadă de timp (vai ! de mult prea mult timp !), s-a prăbușit în urmă cu aproape un sfert de secol - acești oameni încearcă să reînvie toate acestea prin intermediul Uniunii Europene.

Democrații din Europa nu trebuie să o neglijeze, ca pe ceva neimportant. Este un pas început către transformarea finală a acestei organizații, la început internațională, într-un suprastat european, conceput pentru a distruge statele europene istorice, împreună cu conceptul de democrație, care este indivizibil şi inseparabil asociat cu aceste state.

Să nu-i subestimăm pe acești oameni ! Daniel Cohn-Bendit este un membru proeminent al Parlamentului European şi reprezintă Partidul Verzilor. Acest politician radical franco-german, care mai este cunoscut şi sub numele de "Danny cel Roşu" ["Danny le Rouge"] îşi publică manifestul său în momentul în care Uniunea Europeană se confruntă cu cea mai gravă și cea mai profundă criză financiară, economică și politică de până în prezent, cauzată de un număr de factori, ultimul, dar nu în ultimul rând fiind procesul de integrare [europeană] în totalitate inadecvat și pripit. Multe țări, în special din partea de sud a continentului nostru, se confruntă cu cea mai profundă frustrare a cetățenilor lor, în timp ce șomajul este covârșitor, în special în rândul tinerilor, și tensiunea socială se acumulează. Liderii mișcării "Europeni, Acum" au decis că aceasta este ocazia ideală de a repeta reţeta veche a lui Marx pentru crearea unei noi asociații internaționale a partidelor de stânga, pentru adunarea elementelor non-democratice și pentru asaltul final. Ceea ce s-a schimbat este doar vocabularul, în timp ce esența rămâne aceeași.

Ei scriu: "A sosit vremea pentru o mișcare internațională, inter-gen și non-ideologică, care ar ridica integrarea europeană la noul nivel". Autorii săi califică "statul-națiune" drept "o structură învechită". Ei anunţă, de asemenea, în legătură cu viitoarele alegeri pentru Parlamentul European, "crearea unui partid", care ar trebui să fie - din nou ! - un partid de un tip cu totul "nou".
 

Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Un pamflet anti - Adrian Păunescu apărut prin anii '80 şi care circula xeroxat, fiind difuzat şi la Radio Europa Liberă, în lectura lui Neculai Constantin Munteanu. Unii îl atribuiau - probabil, după stil - lui Eugen Barbu, iar C.V. Tudor îi confirmă paternitatea pamfletului. Care începuse să circule după căderea în dizgraţie a lui Păunescu, adică după "incidentul de la Ploieşti" din 1985, când în urma unei "pene de curent" s-a creat (noaptea) o busculadă pe stadionul unde se desfăşura Cenaclul Flacăra, rezultând cinci morţi şi zeci de răniţi. Cenaclul este interzis în urma incidentului, iar Păunescu trimis "la munca de jos" (într-o redacţie a unei publicaţii culturale).

 
Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul

Năpăstiile la poporul român se zice ca sînt de la Dumnezeu. De ele nu poţi să scapi: cutremure, inundaţii, focuri, ciumă, holeră, brîncă, moartea-n vite, cîte şi mai cîte.

Unele dintre ele par mai rele decît războiul, pentru ca cel puţin in cazul acestuia există un orecare ceremonial: ultimatumuri, tratative, trădari, pe cînd în cazul seismelor, te culci treaz şi te scoli mort. Nimeni, în afara şobolanilor de apă şi a şerpilor nu are presentimnetul unor asemenea catastrofe. Cînd venea «aia urîtă», se băteau clopotele şi în porţile muribunzilor se atîrnau nişte cîrpe negre, apăreau butoaie cu oţet – ca să nu te spurci – mai exista şi metoda izolării, a lanţului pus la poartă şi a arnăuţilor care trăgeau cu puşcociul ca nimeni să nu se apropie de locul nesănătos. Cadavrele se ardeau – vaccinuri nu existau – dar te mai salva cîte unul care furase vreun cui de pe crucea lui Hristos şi pe care nu-l atingeau pojarurile şi scabia, nici buba neagră.

Noi, cei de azi, cu toate penicilinile, iată, nu ne putem feri de un flagel devenit coşmar, de balega asta mare de om care-ţi intră în casă cînd ţi-e lumea mai dragă: pe la opt sera, pe la nouă, pe la cinci pe la ora cucuvelelor; ai, n-ai chef de el, îţi pătrunde în dormitor, te persecută, urlă la tine, joacă geamparalele ca starostii de puşcării, beleşte ochii ăia mari ai lui şi te ameninţă : «Nu scapi de mine ! Mă doreşti, nu mă doreşti, eu tot dau năvală !»

La «Ora copiilor» sau la «Să învăţăm semnele de circulaţie», el nu lipseşte. Dacă te afli în vreun loc mai dosit şi ai uitat să îţi iei hîrtie higienică cu tine, n-avea grijă: în Programul de Radio, în Buletinul filatelic sau, şi mai rău, într-o revistă proprie, unde se fotografiază şi se autoslăveşte cu chitaroizii lui, cîntînd din zdrîng în faţa reflectoarelor, tot de el dai. Petreache Lupu din Maglavit a fost un dulce copil. În cenaclul său nasc fecioarele şi băieţii se despoaie, uitîndu-şi prezervativele printre scaune, bătrînii se vindecă de trînji instantaneu şi umblă ca milogul din Capernaum.

Unde am fost în ultimii 25 de ani?

Naţiunea:

O întrebare care mi-a stăruit mult timp în urechi şi în minte, întrebare pusă de un tânăr proaspăt absolvent de politehnică. Un tânăr ce-și caută cu ardoare un loc de muncă… acasă. Tânărul cu pricina, îmi aducea argumente zdrobitoare, pe care le ştiam deja, în favoarea găsiri unui job, în inginerie, aici la noi acasă, erau discuţii „pro” şi „contra” plecării sale în afară, când la un moment dat ne-a întrebat pe toţi cei de faţă, dacă ştim exact situaţia locurilor de muncă şi a recunoaşterii unor calităţi profesionale acum în România… Apoi, după câteva răspunsuri subiective date de interlocutori, am primit mai multe întrebări care, la drept vorbind, ne-au lăsat fără replică!

…„Voi nu ştiţi care este situaţia locurilor de muncă în ţară? Nu ştiţi că nu poţi lucra în profesia ta decât dacă te umileşti la maxim? Că nu-ţi este răsplătită muncă corespunzător? Nu ştiţi câţi absolvenţi devin şomeri? Nu ştiţi ce prăpastie este între preţuri şi salarii în România? …De ce s-a ajuns aici? Unde aţi fost în ultimii 25 de ani?”…

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (II)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea I

Tricolorul :

Miercuri, 26 octombrie 2005, premierul britanic Tony Blair a venit în plenul Parlamentului European, în calitatea sa de preşedinte în funcţie al Consiliului European. Eurodeputaţii au ascultat, cu urechile ciulite, amplul discurs rostit de Blair în Hemiciclul de la Strasbourg, după care, incitaţi de cele expuse de el în legătură cu modul în care înţelege să combată provocările globalizării, i-au dat, care mai de care, replici acide.

Am remarcat luările de cuvînt curajoase ale italiencelor Monica Frassoni (Grupul Verzilor) şi Roberta Angelilli (Uniunea pentru Europa Naţiunilor) – aceasta din urmă declarînd că „în ceea ce priveşte modelul social european, preşedintele Blair a fost prea puţin convingător”. Nici Nigel Farage (liderul Grupului pentru Independenţă şi Democraţie) nu s-a lăsat mai prejos.

După ce a amintit, cu ironie aforistică, faptul că „Regele Henric al VIII-lea a fost, peste toate, primul englez euro-sceptic”, Farage a constatat următoarele: „Din 1497, Parlamentul Britanic a emis 25.000 de legi. De cînd aţi devenit dvs. (Tony Blair – nota V.H.) preşedintele Consiliului, au fost emise nu mai puţin de 2.500 de acte normative”.

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (I)

CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ: partea a II-a

Tricolorul :

România traversează perioada integrării în Uniunea Europeană. Ştim cu toţii aceasta. Şi mai ştim de unde am plecat, la data aderării, 1 ianuarie 2007: de la o societate românească nepregătită, din păcate, pentru aderare. Iar acum, după ce am intrat în UE, încercăm să peticim un sac găurit şi să dregem o ciorbă reîncălzită… Să revedem împreună, în cele ce urmează, principalele etape parcurse de România, în anii 1993-2006, în relaţia cu instituţiile europene.

La 1 februarie 1993, a fost semnat Acordul de Asociere a ţării noastre la Uniunea Europeană (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). În iunie 1995, România a prezentat cererea oficială de aderare la UE (asupra căreia Comisia Europeană a exprimat un punct de vedere abia în iulie 1997). În noiembrie 1998, tot dinspre Executivul european a venit şi primul Raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor cu ţara noastră (alături de alte 6 state candidate).

Procesul de negociere a aderării a fost lansat, în mod oficial, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale România-UE, din februarie 2000. În decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga a exprimat sprijinul pentru obiectivul aderării României la Uniune în 2007, iar Consiliul European de la Salonic a manifestat, în iunie 2003, susţinerea pentru încheierea în 2004 a negocierilor de aderare a României. În decembrie 2003, Consiliul European de la Bruxelles a stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeană (reconfirmat, în iunie 2004, de Consiliul European de la Bruxelles): finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cît mai curînd posibil în 2005 şi aderarea efectivă la UE în ianuarie 2007.

Curiozităţi americane privind emigrarea lui Vladimir Tismăneanu

cotidianul.ro:
 
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de "un membru al staffului tehnic" al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a "emigrat" SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.

Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau "pierduţi" într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata "profesionist" şi considerată ca fiind bine-venită.

Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.

Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.

Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat "Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»", mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.

Realitatea din spatele interesului băncilor pentru agricultură

România liberă:

Bancherii nu contenesc să vorbească despre agricultură atunci când se referă la domeniile cu potențial. Ba chiar au lansat şi o groază de produse dedicate, pe care însă le accesează doar o mână de investitori consideraţi solvabili.

Agricultura va fi noul boom al economiei româneşti, întrucât ţara are un potenţial extraordinar în acest domeniu, a declarat Radu Graţian Gheţea, preşedintele CEC Bank, în cadrul unei conferinţe pe tema contribuţiei IMM-urilor la relansarea economică. „Un boom ca în anii 2005-2008 nu va mai fi în niciun caz, însă cred că un boom va veni din agricultură, întrucât potenţialul agricol al României este extraordinar, iar piaţa terenurilor se liberalizează. Mă refer la creşterea preţurilor terenurilor şi la unificarea parcelelor, care vor deveni prelucrate cu mijloace industriale“, a arătat Gheţea. El a amintit că, în acest moment, 40% din agricultura românească este una de subzistenţă.

În realitate…

Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”

ActiveNews :

28 iunie 1883: Ziaristul Mihai Eminescu a căzut luptând, la 33 de ani, sacrificat pentru “integrarea europeană”. Interviu exclusiv cu reputatul eminescolog Nae Georgescu 

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator “Timpul”, este arestat şi apoi internat forţat într-o clinică de boli nervoase. Câţiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala şi moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului şi jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului “Timpul” îşi publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiţiei libertăţii presei şi a jurnalistului. 

Cartea lui Nae Georgescu “este o minutioasa  refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.

“Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.