29 noiembrie 2013

Apărarea: O turmă de oi



Caiete Silvane:

   Suntem într-un moment de răscruce. Europa e cu ochii pe noi. Dar nu numai ea: și America, și Australia, și Groenlanda, și mafia italiană, și traficanții de droguri, și purtătorii de pistoale la șold (sau la spate). Suntem o țară râvnită. Toate consfătuirile europene la nivel înalt, pe acest subiect își axează pledoariile. Și cum să nu fim? Atâta vreme cât țara este reprezentată „la nivel înalt” de EBA (fata „lu tăticu”) sau Becali (căzut acolo tot datorită „lu tăticu”). Nu este de făcut altceva decât semnarea unor acte.

   Nu prea suntem înțeleși. Predilecția fanariotă pentru averi rapide a făcut din mințile marilor noștri conducători niște cățeluși buni de dat din coadă la orice foșnet al unui „euro”. Ce mai contează că suntem la un moment de răscruce?     
   
   Secătuită, țara asta se încăpățânează să fie țară. Poporul ăsta, ucis la propriu de către imbecili ca Emil Boc și ulterioara sa șleahtă, se încăpățânează să fie viu. Poporul acesta face copii. Poporul acesta își crește copiii. Poporul acesta nu este de acord cu variantele de supraviețuire propuse de fiecare guvern ce a făcut bani buni pe spinarea sa. Poporul acesta nu mai are țintă. Poporul acesta se roagă să mai vină un Mântuitor care să-l scoată din robia impusă de „Stat”. Expresii ca: „trebuie să dau bani la Stat” sau „Statul mă obligă să...” sunt deja tradiționale. Dar cine este Statul? Enoriașii puterii politice – asta este Statul. „Tremurăm de frig și de foame, domnule Stat!”, zice poporul. Iar Statul „consfătuiește” cu opulența meselor întinse pe la Sinaia (să nu mai spunem de întâlnirile „Statului” în diverse țări exotice).     

   Suntem la capătul răbdării. Am aflat că „Statul” nu ne poate salva. Am aflat că acei indivizi la costum și cravată nu sunt altceva decât „fata lu tăticu”. Am aflat că guvernul nostru acordă, pe bandă rulantă, titluri de proprietate asupra României celui care plătește mai mult. Povestea asta devine din ce în ce mai fascinantă pe măsură ce-mi aduc aminte de toată degringolada din ultimii douăzeci și ceva de ani. Cât de stupizi pot fi oamenii ce compun poporul român? Cu cât s-a cumpărat tăcerea poporului român? Care dintre prietenii noștri, rudele noastre, apropiații noștri de zi cu zi au câștigat ceva din afacerea tăcerii despre „Stat”?     

   Votăm în continuare ca o turmă de oi dusă la tăiere, iar această senzație, repetată de câte ori este nevoie, ne dă impresia că „poporul conduce”. Domnilor, poporul nu mai există. Poporul a devenit un simbol manipulabil, un fel de minimă apăsare pe un buton. Poporul acesta este reprezentat numai de câțiva visători care nu se pot acomoda cu zilnica teroare. Ar trebui să așteptăm de la aceștia un sprijin, un semn că există. Însă aceștia nu vin să salveze o țară sau un popor – ei intervin în identitatea acelei țări sau acelui popor. Acestora nu li se poate opune un regim politic, o armată.     

   Țara mea nu este apărată de ei. Țara mea a fost lăsată de izbeliște și cumpărată pe baza unor comisioane grase de către diverse „entități democratice”, cum a fi FMI sau CEC (Curtea Europeană de Conturi) sau ONU. Țara mea nu mai există. Desigur, mă pot mișca în acest teritoriu, mă duc la munte sau la mare, dar țara aceasta simt că nu mai este a mea. Pe mine și pe alții ca mine nu ne apără nimeni. Oricât am nădăjduit că frumusețea lumii mele, libertatea mea, eliberarea mea sunt posibile – nu mă apără nimeni. Ce să fac de aici încolo? Sunt un simplu scriitor. Doamne, după ce am scris aceste rânduri, ce se va mai întâmpla? Ajută-mă, Doamne!

27 noiembrie 2013

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?



Prioritate de dreapta:

Traducerea articolului "Que reste-t-il de la démocratie et de l'Etat de droit dans le régime de l'Union européenne ?" apărut la L'Observatoire de l'Europe.

În regimul nostru politic nu mai este clară nici o ierarhie a normelor, nici o separare reală a puterilor, nici o stabilitate instituțională, nici o reprezentare egală a cetățenilor, nici o responsabilitate politică reală, nici o inteligibilitate a puterii, nici o neutralitate constituțională. Acesta nu serveşte nici democrației, nici statului de drept, nici construcției europene, refuzând, sub pretextul că intențiile și promisiunile Europei sunt minunate, să facă acea necesară "analiză critică" la care ne invita Hannah Arendt, împotriva amenințării totalitare reprezentate de degenerarea democrațiilor în tehnocrații.

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene ?


de Christophe Beaudouin, doctor în drept public

Vorbind de faţă cu Președintele Republicii la Palatul Elysée, cu ocazia primirii înalţilor functionari de stat, pe 8 ianuarie 2013, vicepreședintele Consiliului de Stat Jean-Marc Sauvé n-a folosit ocolişuri: "Matrice a Naţiunii, de care, de la monarhie la Republică, este în mod consubstanțial legat, Statul răspunde de patrimoniul ei, îi apără interesele și valorile, duce cu el speranțele sale. Dincolo de evenimentele din istoria noastră, cât de dureroase vor fi fost ele, Statul este şi garantul continuității vieții Națiunii, și expresia democratică a suveranității". Acestea fiind spuse, vicepreședintele celei mai înalte instanțe administrative şi-a exprimat îngrijorarea: "Dar Statul, ca şi administraţia care îl serveşte, este acum pus în discuţie de schimbări profunde: globalizarea; integrarea europeană; descentralizarea internă (...). Şi, deși acesta este îngrădit, reglementat, ocolit, expus la tot felul de imixtiuni, nevoia de Stat nu a fost niciodată mai mare."

Europa este de-acum, într-adevăr, contextul economic, politic, juridic și cultural în care trebuie să trăim. Așa se consideră că am decis prin reprezentanții noștri succesivi și printr-un referendum, în ultimii treizeci de ani. Am luat notă.


18 noiembrie 2013

"Stângiştii și liberalii se tem de o schimbare conservatoare la nivel european"



Prioritate de dreapta: 

Traducerea articolului apărut la Free Poland Info, "Hungarian intellectuals' dramatic letter" ("Scrisoarea dramatică a intelectualilor din Ungaria"):

Un grup de câteva sute de intelectuali unguri au semnat o scrisoare deschisă dramatic intitulată "Către cetățenii Europei", despre falsificarea realității, minţirea opiniei publice, crearea de amenințări non-existente, și mai presus de toate - despre amenințarea cu bau-baul regimului de dreapta. Faptele prezentate în scrisoare sună foarte familiar pentru noi, polonezii. Mai jos, textul scrisorii :

Scrisoare deschisă către cetățenii Europei

Dragi prieteni,

De la alegerile din 2010 a fost pornită o campanie sistematică de defăimare îndreptată împotriva Ungariei, prin care ziare de mare circulație, emisiuni de televiziune și alte mijloace media răspândesc în mod tendenţios știri false și care o discreditează sistematic, zi de zi. Aceste știri încearcă să convingă opinia publică, care nu este familiarizată cu realitatea ungară, că democrația a fost subminată în Ungaria, că minoritățile sunt persecutate, că presa nu este liberă, că oamenii obișnuiți trebuie să se teamă, că a erupt un antisemitism și nişte prejudecăți furibunde, și că o elită de extremă dreapta se pregătește să introducă o dictatură totalitară.

Aceste relatări nu au nicio legătură cu realitatea. Există democrație în Ungaria, nimeni nu este discriminat din cauza originii sale și fiecare este liber să-şi publice propriile opinii. Noua lege fundamentală a Ungariei, care a înlocuit fosta constituție stalinistă, cu o întârziere de douăzeci de ani după eliminarea dictaturii socialiste, este în conformitate cu standardele europene și cu cele mai bune tradiții din cei peste o mie de ani de statalitate ungară.

Dragi prieteni,

15 noiembrie 2013

A români sau de ce-a ales I.L. Caragiale să-şi proptească ultimii şapte ani prin Berlin



Revista 22:

Românirea dospeşte istoric. Si isteric.


Exilat de băşcălia miştoului şi a şmecheriei în chiar ţara unde ele înseamnă stil, părintele dialogurilor absurde a fost trenul de aterizare al avionului cu care speriam, noi, norii. De unde încă aşteptăm să plouă-apă, ca s-avem d-ale gurii. Nu el este actual. Noi suntem neschimbaţii. Mitică a murit de mult. N-a apucat boarea sovietelor. Îl vedeaţi respirând cu torţionarii ori cu Periclele carpatin împleticit în limba română? Bulă n-a fost decât un biet Hopa-Mitică. În ton cu vremurile. Avea ştiinţa supravieţuirii. Epigonii lui au năpădit locul. Suntem – prea mulţi dintre noi - d-ai lu’ Nimică. Mârlani de toate sudorile se înghesuie la taraba mâinilor întinse, doar-doar. Românirea dospeşte istoric. si isteric. Am trecut, ca gâsca prin baltă, de la trib la norod. Chiar dacă ne lipsea idealul. Aidoma norocoşilor puradei care-şi sorb nasul. Popor n-am ajuns a fi. Dar la ce foloseşte, când toţi ceilalţi cred că da?! Preaiubim adunătura de tip „La Moşi“. Ne ţinem bine de gaşcă.


Evoluţia propagandei regionalizării în România



Articol din 2005, site "PSD-globalişti".

CADRAN POLITIC:

Regionalizarea între spaimă, compromis şi necesitate 

În 1990 discuţiile despre necesitatea regionalizării României îi puneau pe reprezentanţii societăţii civile, care propuneau această temă spre dezbatere, în postura de a fi aproape lapidaţi. Conservatorii îşi etalau conştiinţa de paradă şi creau meseria de a fi român, datornic de a veghea cu crucea sub pernă şi toporul sub pat. Acum, regionalizarea a devenit o temă de salon, mai ales că numeroasele ONG-uri apărute în decursul anilor sunt puternic finanţate pentru a iniţia şi găzdui asemenea dezbateri. Cele opt regiuni administrative înfiinţate în urmă cu şase ani se dovedesc total ineficiente, rolul lor fiind mai degrabă de burete al fondurilor europene.

Potrivit oficialilor europeni, această formulă, de opt regiuni, va trebui să rămână, chiar şi ineficientă, deoarece România a încheiat Capitolul 21 de politici regionale şi “nu se pot schimba regulile în timpul jocului”.

Reprezentanţii societăţii civile consideră că, dacă tema regionalizării nu ar fi pornit din Transilvania, acum harta ţării ar fi arătat altfel, dar teama obsedantă de a pierde Ardealul a adus o opoziţie fermă faţă de acest subiect. Începând de la preşedintele Emil Constantinescu (considerat totuşi primul şef de stat democrat) până la Ion Iliescu şi Adrian Năstase, toţi şefii partidelor politice au condamnat aceste iniţiative, iar promotorii ideilor regionaliste au fost catalogaţi drept nişte trădători şi rătăciţi, în ciuda faptului că nimeni nu dorea ruperea ţării. Este necesară înfiinţarea unor structuri mai elastice, nicidecum introducerea vizelor pentru Bucureşti, Iaşi sau Constanţa.

Subiectul regionalizării României a cunoscut câteva momente importante, unul continuând o idee născută la Budapesta între 1988-1989 de un grup de intelectuali români şi maghiari. În acea perioadă grupul format din dizidenţi ca Dinu Zamfirescu, Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea) Mihnea Berindei s-a întâlnit cu intelectuali unguri şi au redactat Declaraţia de la Budapesta, ducument care conţinea şi tema reconcilierii româno-maghiare, fapt care l-a înfuriat la culme pe Nicolae Ceauşescu.

Peste zece ani, autorii, cărora li s-au adăugat şi alţi intelectuali, aveau să revină cu un alt document, Declaraţia de la Cluj, ceea ce l-a înfuriat pe preşedintele de atunci, Emil Constantinescu.

Trebuie menţionat însă că teza despre regionalizare se regăseşte în opinia tuturor formaţiunilor politice, cu excepţia PRM, prin vocea unor lideri ai acestora.

12 noiembrie 2013

Pentru a avea progres în România trebuie să terminăm cu reformele. Altfel terminăm cu România.



Foarte interesantă abordarea. Timp de 23+ de ani tot suntem tocaţi cu "reforme", care de fapt au însemnat DECONSTRUCŢIE (industrială, psihologică, socială, culturală, identitară, şi statală - cu regionalizarea).
 
De 23 de ani nu mai construim, doar risipim ("distribuim", "privatizăm") şi îmbucătăţim ("restructurăm", "optimizăm", "redimensionăm"). Nu că tot ce construiam înainte era bun sau necesar (propagandiştii deconstrucţiei au fraza-tip, de contracarare: "eşti nostalgic/retrograd !").
 
SPQR:
Înapoierea prin reforme

Viitorul poate fi cu mult 
mai înainte de prezent, în trecut
Ca să ne putem vedea de treabă este nevoie să lăsăm istoria în pace. Adică să ne ocupăm de creșterea produsului intern brut, de pildă, deși nu sunt convins că aceasta este calea către mai bine, din simplul motiv că mai mult poate fi și mai rău. Dar pentru asta este nevoie să știm ce avem de făcut: corpurile profesionale să-și dezvolte competențele, spiritul de corp, copiii să învețe ce să facă când or fi mari la școală, părinții să își poată îngriji copiii. Toate acestea presupun liniște. Liniștea, la rândul ei, presupune mersul societății după valorile pe care societatea și le descoperă singură, sau le fructifică. Societatea își produce singură istoria. Mai ales una liberă. Societatea își asumă singură istoria, pentru că în istorie sunt modelele, de acolo vine demnitatea fără de care nu avem democrație. În istorie stau, ca într-un rastel, scopurile unei societăți. Nu în mințile unor intelectuali rătăciți de neam. Pentru că acesta este sensul rătăcirii, separarea de neam și, de la distanța confortabilă a sinecurii, cearta neamului: prin filme, prin ”proiecte științifice”, prin gesturi politice care îl ignoră, îl micșorează și-i terfelesc identitatea.

Ce are una cu alta, ar spune cineva, istoria cu azi-ul? Păi cine a mai văzut progres dintr-o neașezare continuă? În manualul de geografie, o asemenea scuturare se numește cutremur. România este Țara Reformelor, în care cadența proiectelor care schimbă consumând normalul este aproape una de mitralieră. Baza dezvoltării unei societăți este propria ei istorie, că doar progresul nu e prin suspendarea minții, a acumulării cunoașterii, materiale, demografice etc. Ce e istoria dacă nu tocmai acumularea? În doi ani am întors pe dos societatea de la educație la sănătate, pentru a nu știu câta oară, pentru a ajunge, în final, la rescrierea hărții administrative a țării. Am discutat în alte părți despre regionalizare, însă, ceea ce vreau să subliniez aici este tocmai faptul că, pentru a avea progres în România trebuie să terminăm cu reformele. Altfel terminăm cu România. Cine nu are stare, să se plimbe, să își ia concediu, să se interneze (sau să fie internat). Culmea culmilor este că, după ce am lichidat fabricile în loc să arestăm directorii hoți, acum lichidăm statul făcut cu atâtea sacrificii la 1918, în numele ”incapacității de absorbție a suportului financiar european”. ... Păi nu e mai simplu să cercetăm administratorii decât să răsucim o Țară? După ce umblăm la Țară ce o să mai fie de schimbat? Probabil lucruri mărunte, pentru că politicienilor cu puteri regionale nu le vor mai fi accesibile orizonturile unei puteri suverane. Nu fu în stare Spania să devină o mare putere după regionalizare, darămite România.

Problema este că pierderea unei Țări înseamnă intrarea într-un ciclu subistoric de vreo 300 de ani. Cam atât ne-a luat să ne revenim după bătălia de la Mirăslău, a lui Mihai Vitezul, înfrânt de austriecii în care a crezut până în ultima clipă. Și asta în condițiile în care, nota bene, am avut valuri neîntrerupte de oameni mari, unii chiar sfinți, ca Brâncovenii, personalități universale precum Cantemir, genii ca Eminescu, politicieni ca Brătienii și femei-regine ca Maria. Ba chiar și epoca fanariotă, atât de costisitoare, ne-a lăsat o valoroasă tradiție instituțională, culturală etc. Astăzi nu prea mai avem nimic din toate acestea. Peste puterile societății românești s-a instalat deșertul celor două bombe cu neutroni împotriva marilor modele - pentru că energiile unei societăți nu vin direct din cer, vin prin modele: prima bombă fu comunismul, a doua fu a celor 23 de ani de continue reforme după 1990. După 1945 am arestat oamenii, pentru a opri gândirea liberă. După 1990 am început să arestăm gândirea (moștenirea istorică) pentru a ”moderniza” oameni, pentru a-i ține închiși în cușca cu reforme.

7 noiembrie 2013

De la state naţionale la euroregiuni



http://www.strobes-r-us.com/admin/images/closeup_images/animatedbar.gif

NapocaNews:

“Roumanie – Le démembrement territorial a commence”

Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile-Problemă (ECMI) – ca o Românie hibridă.

România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un État feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitiv] alianţe transfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].

Configuraţiile alianţelor transfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.

Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.



4 noiembrie 2013

FMI şi gâsca lui Stalin sau reţeta de condus popoare



Parabola rămâne valabilă, dar trebuie menţionat că Ilie Gilbert a fost un colaboraţionist al regimurilor Ceauşescu şi Iliescu-FSN, ca lobbyst şi agent de influenţă.

Un prieten adevărat, un mare cărturar şi un mare evreu român, care iubeşte România cu toată fiinţa sa, ca nimeni altul, mi-a adresat, acum câteva zile, o corespondenţă electronică surpriză. La o vârstă onorabilă, omul acesta, are spiritul neatins, radiind un umor de cea mai înaltă calitate. 

Este vorba de strălucitul profesor Ilie Gilbert, brăilean prin naştere, vorbitor de o neaoşă limbă română, deşi a părăsit ţara, din considerente politice, încă din anul 1950. Distinsul profesor, creatorul „Conviviologiei” (ştiinţa de a trăi în armonie), mi-a trimis, tocmai din Brazilia, ţara în care s-a stabilit de mai bine de o jumătate de secol, o nostimadă uşor sinistră, hai să-i zicem glumă, până la urmă, care, negreşit, m-a pus pe gânduri, dar m-a şi inspirat, în cele din urmă.

Ce-mi scrie profesorul?

„După ce Rusia bolşevică a devenit, cu ajutorul puterilor occidentale, stăpână  pe jumătate din ţările Europei, Stalin – atotputernicul lider comunist – a convocat la Kremlin pe toţi şefii statelor comuniste, pentru un instructaj asupra metodelor de conducere a popoarelor.

Drept material didactic, fiecare participant trebuia să aducă o gâscă. Imediat, noii conducători au procurat câte o gâscă, au pus-o la îngrăşat şi au făcut o colivie pe măsura situaţiei lor.

La data stabilită s-au adunat în sala mare a Kremlinului toţi cei invitaţi şi gâştele lor. 

Cu vreun sfert de oră întârziere a apărut pe uşa care ducea la tribună şi Stalin, însoţit de o gâscă slăbănoagă, fără nici un fel de colivie şi care era tot timpul cu gâtul întins la buzunarul de unde îi dădea din când în când câte un grăunte.

După ce s-au ridicat toţi în picioare şi s-au gratulat reciproc, Stalin le-a cerut să deschidă coliviile şi să dea drumul la gâşte. Acestea, când s-au simţit libere au plecat care încotro neluând seama pe stăpânii lor. 

Singură gâsca, cea a lui Stalin, a rămas credincioasă şi atentă la buzunarul din care i se dădea din când în când câte un grăunte.

Forumul Constituțional – instrument al puciului identitar contra poporului român



Cultura vieţii:


fcRecentele dezbateri din timpul procesului de revizuire a Constituției, atât la nivelul Comisiei de specialitate a Parlamentului cât și cele din structura informală care trebuia să culeagă propunerile „societății civile”, așa-numitul „Forum Constituțional”, au ținut și încă țin atenția media și a cetățenilor de câteva luni.

Adevărat, răfuielile politice și disputele pe subiecte de interes economic (regionalizarea; numărul de camere ale Parlamentului; regimul de guvernământ și tipul acestuia; atribuțiile Justiției; traseismul politic; limitele puterii autorităților statului etc.) au fost majoritare. Pe lângă acestea însă, o luptă surdă, mai puțin vizibilă – dar nu mai puțin intensă – s-a dus pentru articolele constituționale privind libertățile individuale, familia, libertatea de conștiință, regimul cultelor sau educația.

Din nefericire, în loc să fie un adevărat forum reprezentativ pentru mișcările civice, Forumul Constituțional s-a dovedit a fi un simplu instrument în mâna unor grupări contraculturale agresive, care promovează o ideologie extremistă. Propagandiștii ateismului, deviațiilor sexuale și imoralității au acaparat dacă nu dezbaterile (la care au fost admiși, de formă, și reprezentații coalițiilor de ONG-uri tradiționaliste) cu siguranță pârghiile de decizie care au pus concluziile, în documentul final regăsindu-se aproape exclusiv propunerile acestora – „distilate” sau chiar reproduse de-a dreptul.

Nimic surprinzător: numirea unui activist anticreștin notoriu, Cristian Pârvulescu, președinte al Pro-Democrația (ca orice organizație democratică, P-D are același președinte de 15 ani!) în funcția de coordonator nu putea duce la alte rezultate. Pârvulescu a dat, de altfel, semnale repetate în presă încă înainte de începerea dezbaterilor: a șters de praf vechea marotă a neo-marxiștilor, „laicizarea spațiului public” (citește: marginalizarea actului de credință prin eliminarea manifestărilor și în special a educației religioase publice) și a vorbit despre „drepturi de a patra generație” (în traducere, „drepturile sexuale” – termen inventat de câteva decenii în cadrul „noulimbii” ce servește la formalizarea inoculării publice a deviațiilor sociale și culturale neo-marxiste – detalii aici).

Mai jos redăm extrase din raportul FC (integral la www.forumconstitutional2013.ro) mai exact acele părți din dezbatere și concluzii care interesează orice român conștient și preocupat de protecția valorilor autentice.

Postări populare