"România moluscă"

Ziua Veche:

Generalul Mircea Chelaru vrea un preşedinte “arbitru pe fază”

Citind tomul intitulat “România moluscă”, o carte ce devoalează flacăra spirituală a unui general care nu mimează dragostea de ţară, m-am întrebat cui i s-ar potrivi, dintre toţi şefii postdecembrişti, ai Statului Major General, al armatei, apelativul… Fulgerul. Mircea Chelaru prin evoluţia sa publică actuală, luminează, sporadic, o arenă politică întunecită de un primitivism tipic comunist. El o face cu un spirit slujit şi de harul oratoric. Vocea sa fiind Tunetul ce nu mai poate fi ignorat de societatea civilă.

Generalul Mircea Chelaru vrea
un preşedinte “arbitru pe fază”

Unica mea motivaţie

- Care este motivaţia reală a publicării volumului ROMÂNIA MOLUSCĂ?

- În primul rând daţi-mi voie să salut pe cititorii dumneavoastră, pe care i-am identificat ca fiind avizaţi în abordările curente, cel puţin din cele citite de mine până acum… Apoi, tot cu voia dumneavoastră, avertizez că voi încerca să nu intru în ”capcanele” subtile pe care mi le pregătiţi, cu rafinamentul care vă caracterizează.

- Dacă vă eram în preajmă, ca alţii, la Craiova, vă sugeram să renunţaţi la ideea declaraţiilor pentru presă, speculate atunci de cei ce nu vă doreau binele. Dar… să revenim la întâia interogaţie.

- Prima întrebare sugerează, cumva, că poate exista şi o altă motivaţie, una discretă, eventual explicabilă pe alte considerente… Răspunsul este simplu. Unica motivaţie constă în faptul că am reuşit să defrişez, într-un târziu, cele aproape patru sute de pagini ale discursurilor publice susţinute în diverse circumstanţe, pe parcursul a mai bine de şapte ani, şi să le aduc la forma concentrată pe care o puteţi constata în cartea cu pricina.

Revenind la tematica celor doar douăsprezece discursuri, spun ”doar” pentru că ele sunt cu mult mai multe, nu este liniară şi nici nu se vrea atotcuprinzătoare.

Pentru că mi-am propus să identific, cu ajutorul indicatorilor de stare socială, dar cu riguros temei ştiinţific, acele explicaţii, deloc fardate, care să reflecteze cauzele umilinţelor de astăzi.

Repet, este o radiografie alb negru din care se evidenţiază contrastele. Nu este necesar să pun retorica întrebare: ”vă place în ce hal am ajuns?” pentru a-mi justifica un răspuns pe măsură!

În respiraţia continentală, în familia umanităţii prezente, ţara mea, ţara milioanelor de români creatori de civilizaţie şi parcurs istoric continuu, este declasificată, declasată şi surclasată datorită unei destrăbălate rânduieli. Când am constatat că declinul nu este un accident, ci o stare depresivă ireversibilă, am pus cuvântul în mişcare.

Dar cuvintele mor odată cu rostirea lor, dacă se izbesc de indiferenţă, sau descumpănire… şi atunci am decis să le aşez pe paginile acestei cărţi cu toate consecinţele care urmează…

Dacă noi ne zbatem în mocirla neputinţei şi mitocăniei publice, măcar mă las în voia speranţei îndreptăţite că aceia care vor veni vor şti ce şi cum să facă. Şi să mai ştie că nu am fost chiar toţi, din această generaţie a tranziţiei către nimic, nişte dobitoci…

Aceasta este unica mea motivaţie! Şi, credeţi-mă! Este sinceră.

Dumnezeul meu este Poporul Român

- Ce mai reprezintă azi, pentru dvs., poporul român?

- Am să vă ofer un răspuns în trei trepte.

Ontologic, este o comoară a patrimoniului umanităţii. Nu este doar un miracol, parafrazându-l pe Gheorghe Brătianu, ci realitatea palpabilă a unei civilizaţii ancestrale.

Că sunt destui detractori din chiar rărunchii noştri, şi asta este adevărat. Dar nu pot ei spurca, pe câtă sfinţenie avem!
Spiritual, suntem un popor apostolic şi probabil, deloc întâmplător, credinţa este în natura fiinţei noastre colective. 

Nu fac referire la religie sau credinţe ale individului, şi subliniez acest aspect tocmai pentru a nu intra pe tărâmul unor speculaţii şi dispute nedemne!

Esenţa noastră apollinică explică taina luminii interioare, nevăzute, dar atotcuprinzătoare. Aici avem multe de apărat, pentru că, aşa cum afirmam şi în carte, întunericul nu înseamnă lipsa luminii, după cum prezenţa luminii nu exclude întunericul ascuns!

Social, este un experiment ratat. Nu am reuşit aproape niciodată să ne rânduim omeneşte, cu reguli şi norme respectate din interior. Am copiat, am împrumutat, am lăsat să ni se pună pe legea pământului tot soiul de invenţii fistichii, care ne-au desrădăcinat comportamentul public. Rateul social explică eşecul economic. De când ne cunoaştem, ca popor sau naţiune de sine stătătoare ne plângem de sărăcie, de trădare, de asuprire, de… ce anume vreţi să mai adaug? Că merge, oricum…

Sentimental-emoţional, este singura mea avere netrecătoare. Şi nu doar a mea. Sunt convins că milioane de oameni ai pământului acesta simt la fel şi se exprimă necondiţionat, la fel.

Aţi iubi poporul din care faci parte nu este un gest cuantificabil şi nu trebuie să fie prilej de paradă publică. Poporul se respectă şi se iubeşte pentru ceea ce este el, şi atât. Că altul nu ai.

Şi pentru a încheia, în ceea ce mă priveşte, reiau afirmaţia publică de la Tg. Mureş din 2002: ”Dumnezeul meu este Poporul Român, iar icoana la care mă închin este România. Naţiunea se iubeşte nu răcnind despre Ea, ci lucrând cu smerenie şi sârguinţă, pentru Ea!”

Ne trebuie o altă Constituţie

- Care ar fi primele cinci măsuri – pentru redresarea  României – pe care le-aţi lua, dacă aţi exercita funcţia de premier şi aţi avea cuvenita susţinere parlamentară? 

- Mă supuneţi unui joc deloc amuzant. Îmi place să cred că nu insinuaţi ceva anume în spatele acestei întrebări.

- Aveţi un potenţial, pe care nimeni din zona lideranţei clasei politice nu îl poate ignora, chiar dacă, prin alocuţiunile publice deveniţi incomod. Insinuant nu sunt, dar convins de o anumită capacitate a dumneavoastră – da.

- Oricum, acceptând provocarea voi proceda la regula jocului prin substitut de rol. Şi chiar am să vă răspund.

În primul rînd, aş schimba radical, total, definiv… spuneţi-i cum vă este mai la îndemână, sistemul, mecanismul de formare a clasei politice. Aş proiecta un alt sistem de reprezentare a naţiunii, astfel încât să putem recupera şi apoi menţine ”in integrum” suveranitatea poporului, ca fiziologie organică de funcţionare a societăţii.

În al doilea rând, aş implementa un nou sistem administrativ-financiar în care să consolidez puterea comunităţii locale. Ţara este suma oraşelor şi comunelor noastre. Aici este masa vie a poporului! Aici se trăieşte bucuria existenţei frumoase, sau drama zilnică a angoasei de supravieţuire! Nu sunt mezostructura şi suprastructura hidrocefale, bugetofage, care trăiesc în huzur şi dispreţ faţă de cei însclavizaţi. Iată de ce ne trebuie o nouă aşezare a structurilor sociale şi o altă abordare instituţională.

În al treilea rând, aş determina acceptarea principiului autocefaliei justiţiei, din toate punctele de vedere. Soluţia nu o dezvolt, pentru că nu vreau ca vreun comentator de ”versete satanice” să distrugă această idee prin paranoisme televizate!

Nu poţi să faci o societate dreaptă cu o justiţie croită strâmb! Nu actul de dreptate trebuie să ne sperie, oricât de sever ar fi acesta, ci lipsa Dreptăţii, asasinarea încrederii că cineva mai poate judeca cu dreaptă măsură!

În al patrulea rând, aş rezolva mereu invocata problemă a minorităţilor naţionale, astfel ca niciuna dintre acestea să nu mai fie în vreun fel discriminată, fiecare fiinţă umană reprezentându-se, prin sine, cu drepturile naturale lăsate de Dumnezeu.

Şi în al cincilea rând, poate o să vă surprindă, aş lupta – prin toate resorturile avute la dispoziţie – pentru emiterea unei ”Legi a Reconcilierii”.

Nu putem merge mai departe, în faţa lumii, împotriva provocărilor nemiloase imediate, în faţa viitorului copiilor noştri, cu ură, intoleranţă şi zavistie, reportate de la un secol la altul, de la o orânduire la alta, de la o generaţie la alta!
Fără o recoagulare a spiritului de solidaritate interioară, fără o amnistie a conştiinţelor deraiate, fără o nouă conştiinţă de sine ecologizată politic, nu putem progresa!

Vom rămâne pe mai departe o mahala publică, cu un rol derizoriu, chiar episodic, în viaţă de mâne a umanităţii!
Am să vă fac o destăinuire – în premieră. Să ştiţi că pachetul de măsuri este mult mai elaborat. Am gândit la el mai bine de zece ani. Dar pentru toate acestea ne trebuie o altă Constituţie. Poate cu altă ocazie şi în alte circumstanţe, vom dezvolta extensiv tema. Se merită.

Unde duce confiscarea instituţională a puterii

- În cartea tocmai apărută scriaţi că “nu poate fi scuzat niciun om politic de vârf”, pentru situaţia actuală a ţării. Cum clasa politică nu poate fi schimbată, in integrum, peste noapte, ce anume aţi face dacă naţiunea aceasta “hoţită şi batjocorită”, cum singur o caracterizaţi, ar decide să fiţi preşedintele României? 

- Aţi intrat deja pe spaţiul ficţiunii! Să fiu mai blând, pe cel al speculativului pur!

- În spaţiul ficţiunii a intrat un şef de stat interimar nelegitim şi un premier care una spune peste hotare, alta în ţară. Dar să revenim la puncul pe…i!

- A pune o astfel de paradigmă în faţa unui om care nu aparţine niciunei formaţiuni politice, nu are nicio altă resursă financiară, decât o pensie redusă pe criterii arbitrare, nu acceptă compromisuri pe seama existenţei propriului popor, nu a defectat niciodată din rigoarea cerinţelor de comportament public, este cu siguranţă un joc de imaginaţie şi divertisment!

- Domnule general, chiar nu mă joc.

- Dacă ar fi totuşi admisă demonstraţia prin reducere la absurd, mă pronunţ: aş fi un preşedinte ”arbitru pe fază”! Nici jucător, dar nici chibiţ!

În România de astăzi nu instituţiile lipsesc, ci oamenii de caracter, care să le dea viaţă publică morală.

În România zilelor noastre separaţia puterilor a ajuns într-o asemenea stare încât a dus la risipirea puterii naţiunii.

Vedeţi dumneavoastră unde duce confiscarea instituţională a puterii? Şi de ce bietul popor este neputincios să se extragă din ghiarele hulpave ale confiscatorilor de putere? Vă las să reflectaţi şi singuri…

Armata – pe taraba partidelor politice

- Aţi scris că “pentru politicienii zilei, Armata este o cocardă tricoloră, pe care şi-o pun la butonieră, cu ocazia evenimentelor festive.” Ce-i de făcut, pentru ca să nu mai fie aşa?

- Nimic mai simplu. Afirmam, încă din 1990, cu ocazia reuniunii de la Sala Radio, din 12 martie, în prezenţa conducerii de atunci a României: ”putem avea guverne provizorii, consilii provizorii, uniuni provizorii, dar nu putem avea armată şi popor provizorii! Iată de ce, vă cer domnule preşedinte Iliescu, să faceţi tot ce este posibil ca Armata să nu ajungă pe taraba partidelor politice.”

Dacă am avut sau nu dreptate las cititorii să mă judece.

- Armata este şi azi, ca să vă parafrazez, pe taraba partidelor politice, dovadă fiind numirile aiurea, ale unor palizi yes-man-i, în posturi pentru care nu au instruirea şi experienţa necesară. 

- În viziunea mea, asupra reconstrucţiei Statului Român, am soluţia pentru a elimina orice imixtiune a politicului în instituţiile de profil militar, fără a exclude controlul societăţii civile, asupra activităţii militarilor!

- Dacă acest control civil se exprimă prin aducerea, la ministerul armatei, a unor fătuce – vorba lui Ion Cristoiu – cu minijupe, bikini la vedere şi minte ioc, atunci râd de noi, şi azi, cei de la Pentagon…

- Dar mai este un aspect, de ordin pur moral şi educaţional. Ar trebui ca politicienilor, prin regulamente interioare, sau chiar prin literă de lege, să li se interzică orice ingerinţă în aceste domenii!

- Ei, aş! Asta dacă se întruneşte cvorumul parlamentar…

- Iar militarii să denunţe orice tentativă de corupere a sistemului, din partea politicianismului practicant! Este cam mult ceea ce cred că ar trebui, nu-i aşa?

- De militari au grijă, după cum primesc, sau nu, ordin, neprihăniţii cu ochi de culoarea cerului senin…

Cartea nu se vrea o utopie

- Apropo, chiar “suntem pe cale de a deveni Noul Babilon”?

- Da, aşa am afirmat atunci când elaboram cartea. Din păcate, între timp, acest fapt este deja împlinit. Daţi-mi un un singur contraargument şi retractez cele spuse.

- Atunci, care sunt paşii necesari adevăratei renaşteri morale şi spirituale a naţiunii române? 

- Îmi cereţi să elaborez o altă carte, şi chiar aşa o să fac.

- Mi-a plăcut replica, deşi toţi cei care vă cunosc ştiu că sunteţi o fire mândră, care îşi asumă şi întreprinde doar acţiunile ce îi exprimă 100% personalitatea.

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom elabora un tratat de reconstruct social. Iniţial am vrut să-i spun ”Neo-Utopica”, dar am renunţat, din considerente obiective. Cartea nu se vrea o utopie, chiar dacă unora li se va părea că este imposibilă. Treaba lor!

Apoi, ca o replică personală am revenit la ceea ce chiar dumneavoastră semnalaţi în ziarul armatei, când aţi recenzat ”O posibilă soluţie”, numai că, de această dată, nu mai sunt conciliant.

- Când aţi publicat ”O posibilă soluţie” eraţi colonel – energic, încrezător, ofensiv, pus pe fapte mari. Acum sunteţi un general cumpănit, prudent, extrem de calculat, înainte de o acţiune publică, în serviciul credincios al naţiunii române. 

- Iată de ce vom elabora ”Soluţia necesară”, ca model de ordine socială indusă de parametrii unei lumi la răscruce!
Unei continue dezordini modiale trebuie să-i opunem, urgent, cu inteligenţă creatoare, o nouă ordine socială.

Acestui model i-am spus simplu ”noua şi dreapta rânduială”.

Cât despre renaşterea morală şi spirituală, cred că este deja un truism. Din ce să renaşti, când aproape totul este mort?
Trăim din amintirea marilor glorii trecute, pe care le invocăm tot mai jenant. Am stors vlaga trunchiului… pentru că am omorât rădăcina! De unde sevă proaspătă, când tot ce este autentic a căzut în uitare şi dispreţ cosmopolit? Soluţii sunt.

- Unele le oferiţi chiar dumneavoastră, într-o carte ce ar merita să fie în biblioteca fiecărui conaţional, cel pentru care cuvintele România, Patrie, Renaştere indică o comunitate vie, deloc perdantă, care a ştiut să găsească, în clipele cele mai grele, bărbaţii ce nu s-au temut să o conducă pe punţile firave rămase peste hăurile negre ale unei istorii tumultuoase. Domnule general, vă doresc să aveţi puterea de a vă împlini idealurile pentru care militaţi cu un patos de excepţie.